Anca urcă munți și vrea să scrie

Anca Iosif și-a început azi ucenicia la DoR. O învățăm ce știm despre procesul de a face o revistă și încercăm…

Anca Iosif și-a început azi ucenicia la DoR. O învățăm ce știm despre procesul de a face o revistă și încercăm s-o ajutăm să urce pe munte, ca să scrie despre asta.

Sunt Anca, am 22 de ani și mă mănâncă tălpile foarte tare.

Prima oară când am fost la munte, eram de șapte luni în burta mamei, iar ea trăgea de tata să urce și el. N-au ajuns pe vârf, iar de atunci nici n-au mai încercat. După ce m-am născut, ne-am făcut vacanțele la Mamaia. Nici în școală n-am avut prea multe tangențe cu muntele – cel mult excursii cu clasa la Sinaia și Curtea de Argeș.

Sunt născută și crescută în București și, până în clasa a XI-a, cele mai înalte locuri pe care le-am vizitat au fost dealurile din parcul Tineretului. Apoi, în martie 2007, Dragoș, un coleg de liceu cu un an mai mare, m-a invitat la ziua lui la Cabana Mălăiești (1.720 m), din Munții Bucegi. Avea o gașcă de prieteni cu care urca pe munte, iar fotografiile și poveștile lor erau știute și invidiate de mai toți din școală. Cum să nu mă duc?

Mi-am cumpărat o pereche de bocanci ieftini din IDM, am împrumutat de la o prietenă un sac de dormit, niște pantaloni de fâș și un ghiozdan mai mare, în care am îndesat haine groase și prea multă mâncare pentru un weekend.

Traseul era de patru ore; noi – eu și trei prietene, toate începătoare – am făcut șapte. Dragoș ne îndruma la tot pasul: „Dacă vă cade vreo piatră de sub picior, strigați piatră, pentru cei din spate. La fel cu crengile pe care le forțați”. Mi-a plăcut că pe cărări ne salutam cu necunoscuții. Era ca o lege nescrisă. Când am ajuns la cabană, am descoperit că ceaiul cel mai bun e cel băut după multe ore de urcat prin zăpadă și de întrebat neîncetat „mai e mult?”.

După vreo două săptămâni, am făcut o tură în Munții Hășmaș, cu un grup mai mare de colegi. Am împrumutat un rucsac de data asta. Eram pentru a doua oară pe munte, ningea și era noapte. Deși ne cunoșteam de o zi, am împărțit toată mâncarea și hainele groase. Pe traseu, tot timpul era cineva care se asigura că nu rămâne nimeni în urmă. În tren, ori făceam toți nașul, ori niciunul.

Mi-a plăcut că muntele unea oameni. Mama nu pricepea cum, deodată, sunt plecată din două în două weekenduri. Nu înțelegea că, odată ajunsă sus, capăt încredere în mine, mă simt puternică, ambițioasă și cu lumea la picioare și în același timp mică pe lângă măreția munților.

Pe munte nu depind de nimic altceva în afară de rucsac, de vreme și de picioare și tot acolo găsesc refugiul ideal, departe de claxoane, net și aglomerație. Pe lângă vindecarea mâncărimilor de picioare, simplitatea și liniștea de pe munte provoacă efecte secundare ca zâmbetul tâmp îndelungat.

Am început să strâng bani pentru echipament – am împarțit pliante, am lucrat la promoții, am vândut blugi – și mi-am luat un rucsac de 60 de litri, polar, suprapantaloni, parazăpezi și o geacă „stăvilar de crivaț”.

Am cunoscut oameni tot mai experimentați – mai buni decât orice carte sau hartă, deși avem întotdeauna una la noi. Am făcut creasta Pietrei Craiului cu Andrei zis Pasaris; am mers pe văi alpine nemarcate din Bucegi cu Denisa și Alexandra; am învățat de la Florin „Foaie” și Costin „Morbu” la refugiul Coștila cum se face alpinism pe pereți de stâncă, cu ham, coardă și tot tacâmul.

Am învățat ce-i aia „supratentă” (folia exterioară a cortului), cum se întinde un cort  și că trebuie să verifici pământul să nu fie ceva care l-ar putea găuri. Am început să folosesc primusul, un mini-aragaz mobil. În 2009, de 1 Mai, Răzvan „Oase” m-a învățat în Retezat să fac opriri cu pioletul (ca un mic târnăcop cu care te agăți). Gabi m-a ajutat să-mi prind de bocanci colțarii  (accesorii pentru gheață). Anul trecut, în Rodnei, când ne-a plouat masiv, am realizat că natura e mai puternică decât ambițiile noastre. Muntele nu pleacă nicăieri.

După liceu, n-am știut încotro să mă îndrept. Multă lume mi-a spus că am „talent” la scris și că ar trebui să dau la jurnalism. Din primul an de facultate am început stângaci să scriu pe blog RT-uri (raport de tură) despre drumețiile noastre, despre locurile prin care trecem și oamenii pe care-i întâlnim. Îmi place să cred că scriu mai uman decât sună cuvântul „raport”.

O prietenă bună mi-a zis recent că i s-a făcut mare dor de văi după ce a recitit RT-ul de pe Valea Mălinului, din Bucegi. Când recitesc textul despre Munții Rodnei, mă văd și astăzi cum scoteam apa din cort cu cana; dacă citesc textul despre Făgăraș, zâmbesc când ajung la pasajul în care descriu cum băieții ne-au gătit la 2.100m, lângă lacul Capra.

Ușor, mi s-a conturat în fața ochilor un vis. Ce frumos ar fi dacă aș putea să îmbin jurnalismul cu muntele, dacă numărul de cititori ar fi mai mare decât numărul prietenilor mei. Apoi îmi dădeam două palme și-mi spuneam că n-o să investească nicio publicație generalistă în tipul ăsta de scrieri – despre munte, dar nu numai pentru cei care-l urcă.

De câteva luni, criza m-a obligat să-mi las bocancii și rucsacul pe balcon și să mă mulțumesc cu ușa camerei mele, plină cu poze din ture. Ultima oară am urcat pe la începutul lunii martie, la cabana Garofița Pietrei Craiului, și am făcut un traseu scurt, de de vreo două ore, până la Cerdacul Stanciului. Prietenii mei se cațără în fiecare weekend. Au fost în Bulgaria, la Herculane, în Cheile Râșnoavei. Îmi spun că le e dor de mine și de textele mele și îmi reamintesc că „ATP”. ATP e un traseu într-un perete de stâncă din Munții Bucegi. În 2009, când am ajuns în fața lui și am întrebat de la ce vin inițialele, Andrei „Fof” mi-a spus să nu-mi mai bat capul atâta. Sigur vine de la „Ancuța Trece Peste”.

Recent, Radu – un prieten de munte – m-a întrebat dacă nu aș vrea să merg cu ei pe Mont Blanc, la începutul lui august. Invitația m-a copleșit – nu era vorba doar de munte, ci și de ieșit din țară. Eu n-am plecat niciodată din România, pentru că ai mei nu și-au putut permite din salariile de bugetari decât să-mi ofere un trai decent aici.

M-am gândit că trebuie să fac tot ce pot pentru împlinirea acestui triplu vis: să ies din țară, să ating un vârf de 4.800 m și să scriu un jurnal de călătorie. Așa că am scris un post pe blog prin care ceream un loc de muncă, pentru a putea strânge niște bani în plus față de jobul pe care îl am acum.

Editorii de la DoR l-au citit și au venit cu o propunere: eu îi ajut prin redacție, iar ei îmi dau spațiu să scriu, ca să mă pregătesc pentru expediție.

Împreună – cu ei, cu voi – facem un test de îndeplinire a viselor. Eu voi scrie pentru voi pe blogul DoR, iar voi, dacă vă place ce am scris, mă ajutați să călătoresc prima oară în străinătate – chiar pe Mont Blanc –, de unde promit să revin cu cel mai bun RT pe care l-am scris vreodată.

* Îți place cum scrie Anca? Atunci hai să-i îndeplinim visul de a scrie un jurnal de călătorie de pe Mont Blanc. Anca muncește să strângă 2.500 de RON până pe 31 iulie. Poți contribui cu orice sumă prin PayPal la comanda@decatorevista.ro sau direct în contul ei: Anca-Maria Iosif, IBAN RO 77 BRDE 410 SV 228 582 64 100.