ColaboraDoR: Andrei Pungovschi

Andrei Pungovschi, 31 de ani, a câștigat în 2008, cu fotografia Thriatletes, mențiune la secțiunea Sports Action…

Andrei Pungovschi, 31 de ani, a câștigat în 2008, cu fotografia Thriatletes, mențiune la secțiunea Sports Action a competiției Photo of the Year International, unul dintre cele mai prestigioase concursuri de fotojurnalism. A fotografiat pentru Mediafax și Associated Press, iar acum lucrează de câteva ori pe lună pentru Agenția France-Presse. Andrei fotografiază pentru că cealaltă variantă ar fi fost să devină o nouă Andreea Esca, ceea nu prea i s-a potrivit. Sau pentru că nu reușește nicidecum să ordoneze cronologic semnificația emoțională a două afirmații: „îmi place foarte mult” și „asta știu să fac”.

Cum ai ajuns fotograf?

A durat ceva timp. În sensul că am făcut Facultatea de Jurnalism și Ştiințele Comunicării din București  și după anul doi am plecat cu o bursă a Fundației Soros la University of Montana, în Statele Unite ale Americii. Am stat un an acolo și am făcut în principal televiziune. Colegul meu de cameră din Montana era francez și avea un aparat foto. Şi m-a atras foarte foarte tare, iar el m-a și lăsat să mă joc cu el. Şi îl foloseam, îl foloseam, îl foloseam. La sfârșitul anului am primit cadou un aparat foto de la un alt prieten. În ultimul an de facultate începusem să caut disperat cursuri unde să învăț. Şi nu găseai mai nimic pe aici. Am găsit unul la Centrul pentru Jurnalism Independent predat de un fotograf de la Reuters, Bogdan Cristel, și a fost foarte ciudat. Nici măcar nu ajunsesem la jumătatea cursului și mi-a fost foarte limpede că asta vreau să fac. Dar foarte limpede. Nu era neapărat cursul în sine, poate modul de viață pe care îl citeam cumva la Bogdan, pentru că el venea și ne arăta ce a făcut în ultima săptămână. Venea cu o grămadă de aparate la el. Nu știu, poate m-a atras și imaginea asta. Dar din momentul acela am știut că asta vreau să fac.

După ce am terminat cursul am început disperat să caut. Am învățat de pe Google partea tehnică după care am aflat de o bursă Fulbright și am căutat școli. Întâmplător, Missouri are cea mai veche școală de jurnalism din lume și unul dintre cele mai bune programe de foto-jurnalism. Am prins bursa Fulbright, am mers la Missouri. Şi acolo, știu că sună a clișeu, dar chiar mi-au schimbat viața. Ştiu, din nou, că sună a clișeu, dar aveam revelații de la o săptămână la alta.

Până să ajung la Fulbright, începusem să-mi construiesc ceea ce credeam eu că trebuie să fie un portofoliu. Aveam de la cineva sumarul de la agenția Mediafax și mă duceam la tot felul de evenimente, de la lansări de carte la proteste. Protestele mi se păreau „Pfai!”. Erau ieșite din comun. Şi după un an mi-am făcut un portofoliu de printuri A4 puse într-un fel de paspartu și cu ăla în brațe m-am dus la Mediafax Foto și la Evenimentul Zilei. La Mediafax au zis „Mda, mda, mda…Când îți iei un aparat digital, sună-ne.” Eu aveam aparat pe film atunci. M-am dus și m-am rugat de-ai mei: „Hai să facem cumva să luăm un aparat digital”. M-au ajutat, deși nu erau de acord. Mai ales taică-miu, care era foarte dezamăgit pentru că el visa să fiu un fel de Andreea Esca. După ce am făcut televiziune atunci, prima oară, în America, am lucrat la PRO TV, la știri, vreo trei luni. Mi-am dat demisia, nu mi-a plăcut. Taică-miu, când i-am zis că vreau să mă fac fotograf, mi-a spus: „Nu ai avut așteptări mai scăzute de la viață niciodată! Ca un fotograf ești așa, nici măcar ca un lăutar. N-ai nici bani, nici faimă”. Ceea ce m-a motivat foarte tare. Ăsta a fost paragraful cu care am încheiat aplicația pentru Fulbright. A fost foarte bun.

După ce m-am întors cu aparat digital, m-am dus iarăși cu un portofoliu. Cei de la Mediafax s-au uitat și au zis: „Hm, da. Vino mâine”. Şi de-a doua zi am fost colaborator la ei. La câteva săptămâni de când începusem să lucrez la Mediafax, și-a dat demisia fotograful de la Ziarul Financiar și mi-a oferit mie postul lui așa că am lucrat la ZF vreo șase luni. Şi după șase luni de ZF am primit niște telefoane. Au vrut să mă angajeze la Cotidianul, la Evenimentul Zilei, dar cei de la Mediafax au zis „Stai, că s-ar putea să se facă un loc aici.” M-am angajat acolo, am lucrat un an. În timpul ăsta aveam aplicația la Fulbright care durează cam un an. Am plecat în America, acolo s-a schimbat tot. Cam așa am ajuns fotograf. Era singura chestie care nu mi se părea un job. Din păcate aici să fii plătit pentru ceva ce-ți place nu prea mai există în meseria noastră.

Spune-mi trei fotografii preferate ale tale.

E greu de spus pentru că am senzația cumva că dacă ai câteva imagini despre care crezi că ar fi bune, deja pare că te cam umfli în pene și ăsta e un loc foarte periculos, cel în care crezi că ești bun.

Dar este una anume care totuși îmi vine în minte și care a apărut în DoR. E dintr-un material despre Vama Veche, cu doi tineri care se sărută în apă. Aia îmi vine în minte pentru că a fost un moment foarte, foarte mișto. Mă plimbam pe malul mării pentru că aveam de făcut un material despre Vamă. Am stat vreo trei săptămâni acolo pentru asta. Şi am văzut  un tip și o tipă în apă. „Pot să vă fac o poză?” „Ha, ha! Intri tu cu aparatele alea-n apă?” „Da!” M-am dezbrăcat, am luat aparatul de gât și m-am dus.

Ei erau mult prea prinși unul cu celălalt ca să îmi mai dea mie atenție. Şi-a fost foarte, foarte mișto pentru că a fost un moment atât de intim! Eram la o distanță de ei de cel mult un metru. După ce i-am fotografiat, când să ieșim din apă, i-am întrebat: „ Dar ziceți-mi și mie cum vă cheamă?” Şi au început să râdă amândoi pentru că nu știau. S-au prezentat atunci, în fața mea. Cu atât mai mult a fost pentru mine momentul extraordinar.

Şi e greu să vorbesc despre poza asta pentru că acum vreo câteva săptămâni am primit un mesaj de la tipa din fotografii, care mi-a zis să dau jos imaginea de pe blog. Care-i motivul: ea s-a măritat între timp, bineînțeles cu altcineva, și mi-a spus că soțul ei e tot mai necăjit că imaginile apar peste tot. Pentru că Google le-a arhivat și dacă dai search Vama Veche, în primele pagini îți apare imaginea asta. Eu i-am explicat că dacă le șterg de pe blog nu dispare arhivarea din Google. Şi acum sunt pe Google. Dar i-am respectat decizia și le-am șters aproape pe toate.

Ce motivații îți aduce fotografia?

Îmi aduce satisfacții. Îmi place foarte mult. Ştii, aici sunt mai multe răspunsuri. Primul ar fi: îmi place foarte mult. Şi al doilea: asta știu să fac. Din păcate nu prea există în mediul în care mă învârt eu alte lucruri care, în alte țări, te-ar ajuta să simți că merită. Simt că nu prea mai am un scop aici, pentru că în afară de Decât o Revistă, nu prea se practică foto-jurnalismul, fotografia documentară. Am ajuns la concluzia, după ultimii ani, că dacă vrei să faci fotografie documentară, trebuie să renunți complet la ideea că o să fii plătit. Să fii dispus să faci compromisurile necesare ca să poți să te întreții, dacă nu ai avantajul să te susțină familia sau, știu eu, vreo rudă bogată. Nu că aș vrea să plec, dar aș vrea să nu trebuiască să plec. Însă din păcate, cu ce fac eu este foarte foarte greu. Ca să pot să-mi plătesc chiria și toate celelalte trebuie să fac compromisuri, care înseamnă: fotografie comercială, fotografie de PR, fotografie de nuntă, toate chestiile astea din care se câștigă mult mai bine decât din fotografie documentară. Bine, fotografia documentară îți ocupă foarte mult timp și energie, dar și fotografia de presă, cum ar trebui ea făcută, ar fi ok. Adică nu m-ar deranja să existe o publicație care să mă plătească să fac ce-mi place și ce-mi doresc.

E cu dus și întors. Să dai vina pe public e cel mai simplu. E cumva vina patronilor de presă și a celor care conduc publicațiile. Pentru că publicul de unde să știe că există așa ceva? De fiecare dată când stau de vorbă cu cineva despre meseria asta și ce facem noi, îmi dau seama că sunt foarte negativist. Dar n-ai cum, chiar n-ai cum. Şi îmi pare rău. Pentru că uite, de exemplu, Constantin Nimigean care are Love Issue, e un om atât de optimist! Într-adevăr, el are altă meserie, e designer. Şi chiar vorbeam cu el despre asta: poate faptul că are altă meserie și nu trebuie să câștige din asta îl ajută ca toată energia lui legată de fotografie să fie explozivă.

Dar e aiurea pentru că presa arată cum arată. Eu și cu încă câțiva care vrem să facem fotografie documentară, când vrem să abordăm pe cineva, un om obișnuit, plecăm de la prezumția de vinovăție. Îmi e mai greu să îi câștig încrederea decât mi-ar fi într-o țară cu o presă civilizată. Pentru că omul ăla când se gândește la fotoreporteri, la fotografi, automat se gândește la Click!, CanCan, Libertatea. „A, tu vrei să-mi faci poză din aia, cu degetul în nas”. Din fericire însă, dacă investești ceva timp, poți să convingi cam pe oricine.

La ce proiect lucrezi acum?

Acum lucrez la un singur proiecțel documentar, numit Pe Victoriei. Ce e de fapt? E o serie de povestioare, în imagini și sunet, despre oameni care locuiesc sau lucrează pe Victoriei. De sunet se ocupă Cristian Fierbințeanu, care e foarte priceput la chestia asta. El e editor de știri la Mediafax, dar, în paralel, face muzică și atunci se pricepe foarte bine la sunet. A insistat ca sunetul să fie foarte bun și atunci încearcă pe cât se poate să-i înregistreze pe oameni în condiții cât mai bune. El face și muzica din spate. Cumva mergem foarte bine mână în mână pentru că lui nu-i place genul ăsta de jurnalism care-mi place mie. Nu-i place să se mute cu omul o săptămână în casă și asta e foarte bine pentru că mie nu prea mi-ar plăcea să fiu cu cineva după mine. Atunci eu mă duc, stau cu oamenii cât timp am nevoie, el îi înregistrează într-o oră jumătate, în condiții foarte bune, și în felul ăsta ne completăm.

Oamenii i-am găsit în principal prin cunoștințe. Întreb multă lume „Ştii pe cineva care lucrează sau stă pe Victoriei? Pune-mă și pe mine în legătură.” Asta e o metodă foarte bună. Am aflat-o și eu de la alții, nu am inventat becul: te duci prezentat de cineva. Să presupunem, prin reducere la absurd, că într-o oră ar trebui să reușesc să intru într-o casă de pe Victoriei, la întâmplare. Nu mă duc direct, sun la ușă și zic „Lăsați-mă să intru la dumneavoastră în casă.” Mă duc la administrator: „Cine de-aici credeți că m-ar putea lăsa?” Așa că apar la ușă prezentat de el. În felul ăsta administratorul nu mă vede ca pe-o amenințare pentru că nu vreau să mă duc la el, iar cel la care mă duc nu mă vede ca pe-o amenințare pentru că mă prezintă omul ăsta pe care el îl știe de-o viață. Ne-am plimbat și așa, pe Calea Victoriei, să ne uităm după subiecte, dar nu vreau asta pentru că nu vreau să-ți arăt ce poți să vezi și tu plimbându-te pe stradă. Vreau să îți arăt ce nu vezi.

Ideea proiectului despre Calea Victoriei mi-a venit după ce am ascultat un documentar pe BBC, acum vreun an, unde corespondentul la Moscova a făcut un fel de sinteză a Rusiei din anul 2011, făcând interviuri- un reportaj pentru radio, pe o singură stradă, pe un bulevard foarte mare din Moscova care se numește Bulevardul Pitoresc. E foarte drăguț. Şi când am auzit eram în mașină, tocmai parcasem, voiam să cobor. Dar am oprit motorul și am stat să-l ascult până la capăt. Şi atunci mi-a venit ideea: „În București care stradă s-ar preta la așa ceva? M-am gândit la Calea Victoriei, pentru că e aproape și cred că nu poți să faci un proiect pe termen lung dacă nu poți să și ajungi acolo destul de des. Şi pentru că e o stradă care-mi place.

Cu ce aparat lucrezi?

Aparatul este foarte, foarte puțin important, asta trebuie zis. Lucrez cu un aparat Canon și, în mare, cu două obiective. Eu încerc să mă feresc de a da explicații despre specificațiile tehnice pentru că sunt foarte mulți tineri acum care vor să facă fotografie și sunt foarte prinși în chestiile astea tehnice. Ei au senzația, când văd ceva ce le place, că dacă-și iau aparatul cu care cineva a făcut chestia aia sau obiectivul cu care a făcut chestia cealaltă, gata, asta e tot. Şi chiar n-are nicio importanță. Într-o mică măsură, specificațiile tehnice te ajută într-un mod sau altul, dar sunt atâtea exemple împotriva teoriei ăsteia încât chiar îți dai seama că devine irelevant.

Ce consumi pentru inspirație?

Am lista de bloguri și site-uri pe care atunci când am ceva timp încerc să o updatez constant, să o bifez, să trec să văd ce-a mai făcut unul, ce-a mai făcut celălalt. Încerc să țin pasul cu abonamentul The New Yorker pe care l-am primit cadou de la DoR. La The New Yorker sunt niște oameni foarte, foarte mișto și încerc să citesc pentru că îmi place foarte mult non-ficțiunea și jurnalismul narativ. Dar nu e sursă de inspirație, e cumva parte din educația mea. Pentru că sunt oameni care nu văd lucrurile în alb sau în negru și să citești lucruri scrise de oameni ca ei îți deschide mintea. Şi, automat, dacă tu încerci să vezi lucrurile în cât mai multe nuanțe, e cu atât mai bine, cred. Altfel, mă uit pe două bloguri de fotografie care adună ce cred ei că sunt ultimele chestii care merită văzute. Cum ar fi blogul foto de la revista Time și blogul foto de la New York Times.

Ar mai fi o mare sursă de inspirație pentru mine: un colectiv foto din Statele Unite care se numește Luceo Images. Sunt vreo șase fotografi stabiliți în diferite zone ale Americii (Atlanta, Suffolk, California de Sud, Denver) care s-au strâns la un loc pentru acest proiect și sunt extraordinari. I-am cunoscut pe o parte dintre ei. Niște oameni de-a dreptul extraordinari care fac niște chestii foarte, foarte mișto.

Indiferenți la norii grei care acopereau plaja, un cuplu de adolescenți care abia se cunoscuseră profită la maximum de prima lor întâlnire.
Romică Răducanu pozează în casa lui din Bărbulești, după ce s-a întors din Franța. Cu trei săptămâni înainte locuise la marginile orașului Montpellier din Franța, adunând fier vechi pentru șapte centime per kg., pentru a asigura un trai decent soției și copiilor săi.
Un bărbat irakian participă, în centrul Bucureștiului, la protestele împotriva Israelului, în ianuarie 2009, după ce armata israeliană a lansat un atac asupra Palestinei.
O fetiță romă traversează un pod purtând cizme femeiești, în Craica, o mahala de la marginea orașului Baia Mare, 14 iunie 2011.
Un domn în trecere în apropiere de zona comercială centrală din Paris, Franța.

Diana Sumănaru este ucenică la DoR. În seria ColaboraDoR vă vom face cunoștință cu fotografi, ilustratori și designeri cu care ne-am împrietenit de când facem DoR.