ColaboraDoR: Bogdan Baraghin

Bogdan Baraghin, 32 de ani, este fost absolvent de Politehnică transformat în fotograf și membru fondator al proiectului…

Bogdan Baraghin, 32 de ani, este fost absolvent de Politehnică transformat în fotograf și membru fondator al proiectului Photoliu. Consideră că cel mai important în fotografie este să găsească linia de mijloc care să îi permită să umple cu ceea ce îi face plăcere, golurile lăsate de ceea ce trebuie făcut. Îi plac fotografiile vii, în care se întâmplă ceva și crede că cea mai importantă sursă de inspirație este, în final, tot experiența de viață.

Cum ai ajuns fotograf?

Am intrat în presă când eram student. Așa a fost să fie. Şi nu am intrat în presă la propriu, ci am lucrat ca administrator de rețea pentru un ziar. Pe vremea aceea Curentul și Monitoarele erau toate strânse sub același patronaj și lucram la Curentul și la Monitorul de București. Am înțeles ce înseamnă presa, mi-a plăcut foarte tare și după o perioadă m-am transferat la Mediafax, unde lucram în departamentul foto și introduceam poze pe site, în 2002 – 2003. Chestia asta m-a apropiat foarte tare de băieții de la foto. Mi-am cumpărat și eu o cameră, foarte ieftină la momentul ăla, pe film. Am făcut câteva filme, mi-a plăcut mult. Am urmat niște cursuri de fotografie și cu prima ocazie când s-a eliberat un post, am intrat. Primul meu job de fotograf, la propriu, a fost, mă rog, o situație destul de ciudată. Pe atunci era un domn director numit Crețan și eu îl băteam la cap de ceva vreme: „Eu vreau să fiu fotograf. Uite, se eliberează acum un loc. Ştii, eu, pot.” Şi tot timpul îmi spunea: „Stai liniștit, tu ai job-ul tău, e ok”. Atunci crescusem puțin, eram editor foto la Mediafax. Şi când s-a eliberat job-ul ăla, a murit Slobodan Miloșevici, și mi-a zis „Uite, du-te și fă poze la Miloșevici la înmormântare și în funcție de ce faci acolo, vedem ce o să fie după. Vedem dacă te întorci la job-ul de birou și dacă mai vii vreodată la mine să îmi spui că vrei să fii fotograf.” A fost foarte stresant atunci și tot timpul țineam legătura cu Andrei Pungovschi, coleg la Mediafax, și ceream păreri despre cum ar trebui să fac, dacă e bine, nu e bine. Şi apoi am rămas fotograf la Mediafax.

Ai spus că ai făcut cursuri de fotografie. Unde le-ai făcut?

Am făcut aici în București cu Petruț Călinescu. Apoi am plecat cu Andrei Pungovschi în State și am făcut Missouri Photo Workshop, SUA, în 2008, unde am făcut parte din echipa Melissa Farlow (National Geographic Magazine) și Laurie Skrivan (St. Louis Post-Dispatch) și mai târziu, în 2010, Foundry Photojournalism Workshop, Turcia, unde i-am avut ca îndrumători pe Andrea Bruce (The Washington Post) și StephanieSinclair (VII Photo Agency).

Cum aflai de cursuri și ce însemna să aplici?

Nu a fost foarte complicat. În general, pentru workshopurile astea ai nevoie doar de un mic portofoliu și de o scrisoare de recomandare de la un editor. Editorul care îmi făcea recomandările era Mihai Vasile de la Mediafax și pur și simplu am trimis, am fost selecționat și apoi chemat. Ne-am plătit workshopul, avionul. Am mers împreună cu Andrei în State și apoi când ne-am întors urmăream workshopuri pe net și când am văzut că se organizează în Istanbul am zis că ar fi o șansă. Am depus dosarul după ce s-a închis selecția și ne rugam că poate se retrage cineva. Şi am avut baftă că asta s-a întâmplat. Am fost patru oameni din București care am depus atunci, familia Dincă – Bogdan și Alexandra Dincă, Andrei și cu mine. S-au retras patru oameni și am încăput toți.Ne-am urcat în mașină și am plecat la workshop.

Ce te-a ajutat cel mai mult din ce ai învățat acolo?

Am învățat photo-story, am învățat fotojurnalism de calitate, pe care nu prea ai cum să-l faci ok aici. Am învățat ce trebuie să faci și ce contează. E cu plusuri și cu minusuri pentru că odată ce ai ajuns să cunoști partea asta ajungi să îți dorești să faci așa ceva și în țară. Şi vei fi tot timpul super-nemulțumit și stai ca pe ace – cum fac să plec?

Ai reușit vreodată să faci tipul de fotografie pe care l-ai învățat la workshopuri?

Am reușit, dar pentru plăcere personală. Niciodată ca angajat undeva, ci doar pentru satisfacția mea proprie. Am făcut ca să știu eu că fac, și atât. Să mă mulțumesc pe mine sau câțiva oameni din jurul meu și atât. E prea puțin. E păcat.

Atunci când ți-ai cumpărat primul aparat de fotografiat, ce îți plăcea să fotografiezi?

Nu fotografiam ceva anume. Încercam să fotografiez lucruri care îmi plac sau ce era disponibil pe sumarul Mediafaxului în perioada aia, de la concerte la conferințe de presă unde se intra destul de ușor. Adică nu chestii cu securitatea super-high, ca să pot intra. Pentru că nu mai eram editor foto la Mediafax cu legitimație și deci nu puteam ajunge oriunde. Fiind editor la Mediafax cu ceva vreme înainte, am avut însă norocul să cunosc foarte mulți fotografi. Majoritatea fotografilor din București la perioada aia erau și colaboratori la Mediafax. Așa că îi cunoșteam și mă întâlnisem cu ei la un moment dat sau ne auzisem la telefon înainte, și atunci mi-a fost mai ușor să intru. De obicei cred că e mai complicat. Oricine e nou într-un loc sau într-o societate e primit destul de dubios. Dar pentru mine a fost un avantaj, pentru că am fost primit ok și chiar încurajat. Toată lumea îmi spunea: „Hai, pleacă din birou de acolo și fă ceva. Nu e bine să stai în birou.” Şi cred că am făcut un lucru bun, deși în nebunia mea de atunci am renunțat la jumătate din salariu pentru job-ul de fotograf. Job-ul de editor era mult mai bine plătit. Nu-mi pare rău, nu cred că o să-mi pară rău vreodată pentru asta, dar a fost un pas important atunci.

La ce proiect lucrezi acum?

Acum lucrez împreună cu colegii mei Mihai Barbu și Andrei Pungovschi, pe un proiect care se numește Photoliu. Ne-am propus să fotografiem cât mai mulți oameni importanți dintr-un anume punct de vedere, în fotoliul lor personal: acasă la ei sau la ei în birou, oriunde se simt ei bine într-un fotoliu. Şi oameni care să și poată spune câteva cuvinte despre fotoliul ăla. Adică mi se pare așa, tot ca un fel de poveste, dar lărgită puțin. Ne-am făcut o listă de oameni, de personalități, și am început să bifăm ușor din ele, dar e mult de lucru. Şi sper la un moment dat să se termine proiectul ăsta frumos, în sensul că vrem să scoatem o carte, poate să plimbăm o expoziție prin țară. Deocamdată e un mod de lucru nu foarte alert. Calm. Ușurel-ușurel.

Proiectul Photoliu este unul de fotografie de studio. Bine, e mult spus fotografie de studio pentru că practic ne ajutăm de lucrurile astea ca să facem tot un fel de jurnalism, tot un fel de fotografie de portret, dar avantajul e că îți pui soarele acolo unde vrei tu. Cred că ne-a ajutat foarte mult și locul pentru că e un spațiu prietenos în care omul poate să se simtă bine, nu trebuie să fie neapărat stresat, ca la fotograf. L-am gândit ca un loc în care prietenii să vină să bea o cafea, să se simtă bine, să asculte o muzică bună și eventual să facem niște poze.

Pe cine ați fotografiat până acum?

Politicieni, scriitori, istorici. Am fotografiat aproape 40 de personalități. De exemplu Neagu Djuvara, Mircea Geoană. Esquire a auzit de proiectul nostru și a vrut să se implice puțin. Au scris un set de articole și ne-au rugat să ilustrăm cu oameni în fotoliu: Zoe Petre, Gabriel Spahiu, Maria Răducanu, Ada Milea, Alexandru Dabija.

Care a fost cea mai interesantă „poveste de fotoliu” pe care ați descoperit-o?

Interesante au fost toate. Noi i-am rugat pe fiecare să scrie pe o foaie cele două-trei fraze pe care vor să le lase pe spatele fotografiei. Mi-a plăcut mult Varujan Vosganian care înainte să-l fotografiem ne-a rugat să îl ajutăm să care niște cărți din bibliotecă lângă fotoliul lui. A spus că este important ca teancul de cărți să fie mult mai înalt decât fotoliul pe care stai.

Pe cine urmează să mai fotografiați?

Am vrea să îl fotografiem pe Regele Mihai care cu siguranță are un fotoliu și care cu siguranță poate să spună ceva despre fotoliul lui.

Ce motivații îți aduce fotografia?

Pentru mine contează foarte mult ce cred oamenii din jur. E foarte important să placă celor din jur ce faci. Dacă ai reușit să îi faci să zâmbească atunci când îți văd o poză sau să simtă ceva, cred că asta e cea mai valoroasă răsplată pe care poți s-o primești. Înseamnă că ceva s-a întâmplat acolo și contează ce faci. Iar după ce ai terminat un proiect, dacă urmează un feedback, oricare ar fi el, e ok. Înseamnă că nu ai muncit degeaba. De obicei primesc feedback și este constructiv întotdeauna, chiar dacă e negativ sau pozitiv. De multe ori chiar le cauți pe cele negative. Sunt oameni în jurul meu care mă critică foarte mult, nevasta mea e unul dintre ei. Şi cred că e foarte ok să fie așa pentru că nu te mulțumești niciodată. E foarte bine să nu fii mulțumit de ce faci pentru că data viitoare vei face mai bine, cu siguranță. Şi cred că e foarte bine ca omul să spună „Bă, cred că nu a fost ok ce-ai făcut” pentru că te face să te gândești și încerci să înveți.

Ce consumi pentru inspirație?

Am de exemplu un set de bookmarks la Internet Explorer, dar cred că mult mai important e să trăiești. Să trăiești în toate felurile. Să ai experiențe de viață. Să te uiți la cei mai buni fotografi și să înveți de la ei e foarte ok, dar cred că e mult mai ok să înveți să trăiești mai divers și să trăiești cât mai intens astfel încât să înțelegi cât mai mult. Şi cred că inspirația ți-o iei de la o plimbare în parc pâna la un scandal în stradă.

Cum te-a ajutat faptul că fotografiezi?

Când lucrezi mult ca fotograf, vezi momente altfel. Le apreciezi mai mult și încerci să le trăiești mai intens. E ciudat spus dar există situații când nu ai aparatul la tine și spui mamă, ce poză ar fi fost asta. Cred că apreciezi momente mult mai multe decât atunci când, nu știu, ai o viață de contabil. Când totul trece pe lângă tine așa, și te duci la serviciu, te întorci, dormi apoi iar, te duci la serviciu și bagi cifre. Fotografia te plimbă mult. Îți arată cum trăiesc oameni din diverse locații și situații și cred că îți formează o experiență de viață inevitabilă.

Ai vreun fotograf preferat?

Este unul care îmi place foarte mult, se numește Steve McCurry și este un portretist senzațional. Mai am o serie de cinci fotografi care fac parte dintr-o asociație americană și pe care îi urmăresc cel mai mult. Asociația se numește Luceo Images. Sunt senzaționali și fac lucrurile așa cum trebui chiar dacă fac și lucruri comerciale. Acolo unde la noi decide cel care plătește cum trebuie să iasă în final proiectul, ei vin și spun că nu e ok, că așa trebuie să iasă proiectul, atâta te costă.

Unde ai vrea să ajungi ca fotograf?

Acum ceva vreme în urmă mă gândeam că sunt foarte mulțumit cu situația că fac ceea ce îmi place și că am ajuns să câștig bani din asta. Aș vrea să fac ceea ce-mi place fără să trebuiască să mă gândesc la bani. Idealul mi se pare să poți să faci fotografie nu pentru că trebuie ci pentru că îți place și doar pentru asta. Acum e cumva o situație de compromis. Fac asta și pentru că trebuie și pentru că îmi place. Sunt convins că fac o grămadă de chestii doar pentru că trebuie. O grămadă de chestii comerciale pe care orice fotograf din țara asta le face. Dacă banii mei ar veni din altă parte, dacă aș fi pensionar sau dacă aș moșteni vreodată ceva mi-ar plăcea să fac fotografie fără să mă gândesc la bani.

Iată câteva dintre fotografiile preferate ale lui Bogdan:

Adrian strigă după o fată frumoasă în Vama Veche.
Un bătrân vizitează celula în care a petrecut mai bine de 20 de ani ca deținut politic, la Fortul 13, Jilava.
Can Turan se bucură de întâlnirea cu niște prieteni la intrarea într-un bar din Istanbul.
Două surori se încălzesc la foc într-o seara răcoroasă la Costești.
Căldura a scos oamenii la plajă chiar și pe marginea lacului Morii din Capitală.

Diana Sumanaru este ucenică la DoR. În seria ColaboraDoR vă facem cunoștință cu fotografi, ilustratori și designeri cu care ne-am împrietenit de când facem DoR.