Crulic – drumul spre dincolo

În urmă cu trei ani, regizoarea Anca Damian se afla la un festival de film în Polonia. În camera de hotel, a citit…

În urmă cu trei ani, regizoarea Anca Damian se afla la un festival de film în Polonia. În camera de hotel, a citit pe internet despre cazul românului Claudiu Crulic, care a murit prin înfometare într-o închisoare din Varșovia, după ce fusese acuzat de furt dar fără dovezi suficiente. Chiar atunci i-a venit ideea filmului documentar pe care l-a numit apoi Crulic – drumul spre dincolo. Și a purces la un drum mai întortocheat și mai îndelungat decât se așteptase.

__________________________________

__________________________________

Povestea lui Claudiu Crulic pare desprinsă din romanele lui Franz Kafka.  În procesul de documentare, v-ați simțit și dumneavostră un erou prins în plasele birocrației?
Sigur, dar am avut impresia că am fost în Ionesco, nu în Kafka, pentru că totul a fost mult mai absurd, atât răspunsurile pe care le primeam, cât și modul în care erau comunicate. Discuțiile mele cu reprezentanții instituțiilor –postura mea acolo era de jurnalist „artistic”, să zicem – ar putea fi catalogate drept un dialog al surzilor. Au fost multe momente grele, o groază de bariere. Nu mă așteptam ca funcționarilor de la Ministerul Afacerilor Externe, de exemplu, să le ia un an și jumătate până la redactarea unui răspuns – foarte vag, de altfel – la solicitările mele. Iar în Polonia le primeam la început în poloneză și aveau forma unor clișee birocratice prin care te înștiințau simplu și rece că nu îți pot da informația cerută.

Ați avut momente în care ați vrut să abandonați proiectul?
Sigur! Partea de documentare nu mi-a fost deloc la îndemână, mai ales din momentul în care am înțeles că mă luptam cu morile de vânt și că în fața lor eram mică și fragilă. Noroc de un fost student de-al meu macedonian care mi-a fost de mare ajutor. În procesul documentării, Ilija venea cu mine, făcea poze, mă mai ducea cu mașina. A fost dificil, dar am mers mai departe. Cred că, până la urmă, în viață faci lucrurile pe care trebuie să le faci.

În afară de această perseverență și încăpățânare, ce alte calități trebuie să posede un regizor de filme documentare?
Eu nu mă consider neapărat un regizor de film documentar. Aici însă aș vrea să fac o paranteză mult mai mare: filmul meu este undeva între genuri, e adevărat, dar nu cred că există documentar pur. Nici măcar cel observațional nu este pur, pentru că personajul filmat nu are un comportament natural din moment ce este conștient de prezența camerei de filmat. Bine, asta doar în cazurile în care este bolnav psihic, doarme, sau este filmat fără acordul său. Dar atunci ar fi imoral și lipsit de etică din partea regizorului. Pentru mine nu există documentarul pur atunci când filmezi niște oameni. Nimic din ceea ce ține de un om nu poate fi documentar pur, tot e un soi de ciné-vérité pentru că există intruziune în viața personajului. Crulic – drumul spre dincolo este un documentar în sensul în care sunt respectate faptele reale, dar este mult mai liber pentru că reconstitui folosind vocea unui actor.

În forma lui însă, filmul este deopotrivă selecționat la festivalurile de ficțiune și la cele de documentar. La festivalurile de ficțiune este mereu nominalizat la marele premiu, ceea ce mă scoate din minți, și pe urmă primește o mențiune specială, pentru că nu știu cum să îl recepteze, nu sunt învățați cu tipologia asta de film de animație, se întreabă unde e actorul. Deja am devenit imună la mențiuni speciale, mai ales că toate pornesc de la marele premiu.

În festivalurile de documentar, există jurii precum cel de la Silver Eye Award, cu un reprezentant de la Muzeul de Artă Modernă din New York și un editor ZDF/ARTE, unde a luat premiul. Dar în România lucrurile stau altfel. Cristi Puiu s-a luptat să îi dea marele premiu al Astra Film Festival pentru cel mai bun documentar, dar n-a reușit decât să îi dea premiul pentru cel mai bun documentar românesc. Lor li se pare că eu am trișat, dar adevărul artistic este mai puternic decât orice alt adevăr.

Spuneați că ați optat pentru animație pentru că era singurul mod de a ilustra hăul care se crease între Claudiu Crulic și cei din jurul lui.
De fapt, exista un spațiu care nu putea fi acoperit cu niciun material. Povestea lui Crulic exista doar prin ceea ce spuneau alții, prin fragmentele, fărâmele pe care ei le povesteau și care de multe ori nu se potriveau, dar care însumate, m-au făcut pe mine să țes intuitiv pânza asta peste vid, folosind animația. Dar animația era un liant, am folosit mereu obiecte reale, fotografii de-ale lui, am fotografiat fiecare colțișor din casă. La un moment dat m-am și certat cu colegii de la studioul de animație pentru că eu voiam musai să folosesc pixul lui Claudiu, iar ei au pus un alt pix. Asta după ce am mers la Dorohoi și l-am fotografiat din toate unghiurile. Le-am zis atunci: „Cum ați putut înlocui pixul lui cu steluțe?”. Apoi, portofelul pe care l-am folosit nu era cel pe care îl avea asupra lui la arestare, pentru că nu s-a mai găsit în valiză, și asta m-a întristat. Era un alt portofel de-al lui, dar nu era ăla. Eu voiam neapărat să  folosim obiectele lui pentru că erau atât de importante și de valoroase. Tocmai nimicnicia asta a obiectelor care rămân după om păstrează din valoarea lui și-ți dau sentimentul absenței lui.

Care sunt cele trei nivele de construcție a filmului?
Dacă era un film despre un caz anume și mă opream la atât, nu putea să devină universal. Un alt nivel este relația dintre om și instituții, raportul individului cu societatea care de multe ori îl ține în captivitate, iar el nu are cale de scăpare din menghina instituțiilor pe care tot noi le-am făcut pentru binele nostru. Ele însele devin devoratoare de existențe. Al treilea e cel metafizic, tema morții, prin importanța pe care o are în raport cu existența umană și e la pragul dintre lumi.

Reacțiile publicului au fost de două tipuri: unii l-au compătimit pe Crulic, iar alții i-au condamnat gestul. Dumneavoastră ați ezitat vreodată?
Crulic nu trebuie judecat. Acțiunea lui, refuzul hranei, era un protest pentru a atrage atenția, el nu a vrut să moară niciodată, nu a crezut că va ajunge aici. L-am întrebat pe doctorul lui din ultimele 16 ore de viață dacă știa Crulic că va muri și mi-a spus că probabil undeva Claudiu știa că va muri, dar spera că se va face o minune. El mereu a sperat într-o minune. Evident că există un moment în care creierul nu mai este suficient de oxigenat și nu mai ești în măsură să decizi tu că te oprești.

Întotdeauna ne grăbim să îi judecăm pe alții, fără a ne judeca pe noi. Avem întotdeauna două unități de măsură, una pentru alții și una petru noi, iar ele sunt foarte diferite între ele. Pe mine m-a interesat mai puțin să-l judec pe Crulic ci să văd unde, de fapt, poate duce protestul. Nu a luat cineva un cuțit și l-a omorât, dar sunt foarte mulți oameni care, indirect, sunt responsabili de ceilalți. Ei spun că nu e vina lor pentru că nu i-au făcut nimic, dar poți să faci mult rău și fără a acționa. De fapt, în cazul ăsta, pasivitatea și lipsa de reacție l-au dus la pierzanie.

Apoi, penitenciarul este altceva. Eu am mai făcut două filme legate de închisoare și am vorbit la un moment dat cu un copil care ajunsese acolo. Avea sub 18 ani în clipa în fusese implicat într-o bătaie în Pantelimon în care a murit cineva. Astfel, băiatul ajunsese în penitenciar pentru crimă sub 18 ani. Mi-a zis: „Degeaba încercați, nu o reușiți niciodată să înțelegeți lumea de aici care are alte reguli. Noi ne prefacem că vă spunem, iar voi, chiar dacă faceți eforturi să ne înțelegeți, nu puteți pentru că aici sunt alte reguli, alte principii.”

Crulic – drumul spre dincolo se voia o formă de manifest social sau politic?
Nu, este modul meu de a încerca să sensibilizez și să atrag – prin emoție – atenția la iubirea de aproape. Eu zic că până la urmă orice raport al nostru cu ceilalți se reduce la modul în care noi putem să-i înțelegem. Există un tip de non-reacție de genul: „Nu mă interesează, nu e problema mea”, fără a ne gândi că e o ființă vie. Există acest tip de limitare la compasiune, la iubire, care se face zilnic, și o mie de scuze pe care le invocăm pentru  a ne camufla indiferența. În clipa în care cineva alunecă pe stradă, noi râdem, e o scenă de comedie. Mă rog, eu plângeam la Stan și Bran când eram mică.

Pentru Crulic ați plâns?
Da, au fost momente sensibile. Nu poți să faci un film bun dacă nu-ți iubești personajul, așa cum este el, cu defecte, pentru că nimeni nu este perfect. Așa, schiop și imperfect cum e, trebuie să ții la el ca să iasă ceva.