Diana

De terminat, s-a terminat tot printr-o scrisoare. Nu mergea, mi-a scris. Distanța, vârsta, prietenii. Nu îmi amintesc…

Cum arată acum nu pot decât să-mi închipui. Ştiu că avea părul șaten, ochii căprui, era la fel de înaltă ca mine și avea o voce pe care deși îmi place să cred că încă aș recunoaște-o, mi-e imposibil să o descriu.

Nu-mi amintesc când ne-am cunoscut. E o amintire care s-a dus demult, alături de multe altele din copilărie (deși îmi amintesc destul de clar cum i-am spart capul Georgetei, sora lui Uță). Probabil aveam 10 ani, plus minus un an, doi. Ea avea un frate mai mic și o cățea pechineză pe care o chema Bambi. M-a mușcat de câteva ori.

Aveam aceeași vârstă și am fost tovarăși de joacă vreo 4-5 veri timp de 3 luni pe an, când părinții mă trimiteau în vacanță la bunici, într-un sat plin de struguri de pe malul Dunării. Schimbam cărți – citeam în draci Karl May și Alexandre Dumas –, ne cățăram prin copaci (de fapt, îmi amintesc doar că o dată ne-am suit într-un măr, ea era mai sus decât mine și râdea; râdeam și eu și mă gândeam că sigur o să cad) și am fost foarte aproape să ne înecăm împreună.

Aveam 14-15 ani. Nu știam să înot, nici ea, dar mergeam cu gașca de la bloc aproape zilnic să ne bălăcim în Dunăre. Apa era mică, puteai să mergi zeci de metri în larg fără să-ți treacă de brâu. Într-o zi ne-am îndepărtat cam mult de mal, iar ea a călcat într-o groapă. Simțea că o trage curentul și mi-a întins mâna. Am prins-o, dar înainte să fac ceva, m-a tras puternic sprea ea și am intrat la fund. Era speriată și mă împingea încontinuu sub apă. Nu mai simțeam pământul sub picioare, și când încercam să respir, trăgeam apă pe nas și pe gură. De la distanță, cu capetele ieșindu-ne la suprafață în contratimp, părea că ne jucăm.

Curentul ne-a plimbat pe marginea gropii și la un moment dat, cu ochii larg deschiși sub apă, am văzut malul de pământ. Îmi ajungea până la piept. M-am împins cu mâinile în el, am avut noroc că ea mi-a dat drumul, și am ieșit la suprafață. Atunci am învățat să înot. Dădeam cu sete din mâini și din picioare, simultan, cum până atunci nu îmi ieșea nicicum. M-am oprit doar când am simțit mâna mătușii mele prinzându-mă puternic de păr – știam că așa sunt salvați oamenii de la înec. M-a tras de păr în picioare; apa îmi venea din nou până la brâu. Pe ea, curentul a dus-o puțin mai departe, până când a simțit din nou pământul sub picioare. Un bărbat care pescuia în apropiere a venit cu barca alarmat de țipetele celor de pe mal și a scos-o din apă. Am scăpat amândoi cu bine. A fost genul de experiență care, cel puțin în cărțile cu cowboy ce tot treceau prin apele lui Rio Grande, te leagă pe viață.

Prima dată ne-am sărutat în uscătorul blocului. Era blocul în care locuia, un etaj mai sus de bunicii mei, care fuseseră mutați acolo după ce casa lor a fost demolată pentru a face loc unui alt bloc care n-a fost început niciodată. E singurul sărut pe care mi-l amintesc – stângaci, în contratimp, pe fugă, printre rufele înghețate de pe culmea uscătorului. Aveam vreo 16 ani și era prima dată când veneam acolo iarna.

Pe atunci n-aveam internet, mess, Facebook, așa că-n restul anului, ne scriam scrisori. Câte una pe săptămână, cred. Scriam despre orice, ce-am mai făcut, ce-am mai citit, ce descopeream că simțeam unul pentru celălalt. De fapt, cred că asta ne scriam, pentru că nu îmi mai amintesc decât paginile de caiet dictando, cerneala albastră și faptul că avea un scris frumos.

De terminat, s-a terminat tot printr-o scrisoare. Nu mergea, mi-a scris. Distanța, vârsta, prietenii. Nu îmi amintesc dacă mi-a scris că apăruse și altcineva, dar apăruse.

Mi s-a terminat lumea și am suferit total, cum sufereau mai toți prin cărțile pe care le citeam. Fară poftă de mâncare, fără chef de ieșit din casă, fără sens. I-am scris, i-am trimis inapoi toate scrisorile, și, nu mai știu exact când, probabil după câteva luni, mi-a trecut.

Ne-am revăzut după câțiva ani în București, în primul an de facultate. Ea era la Limbi străine, eu la Politehnică. Genul ăla de întâlnire în care nu știi ce sa faci, despre ce să vorbești, dar faci tot posibilul să ocolești ditai subiectul care stă întins ca o pisică leneșă în mijlocul camerei. Ne-am promis să ne revedem mai des, acum că eram amândoi în același oraș.

Acum cinci ani, într-un moment de nostalgie, la ceva vreme după încheierea unei relații destul de serioase, i-am scris. Am întrebat-o ce s-a întâmplat atunci și i-am spus că mai am uneori momente în care mă întreb „ce s-ar fi întâmplat dacă?”. A urmat o conversație lungă din care am aflat ce știam deja – că eram copii, că n-avea cum să meargă – dar și ceva ce nu știam. Că mi-a scris acea scrisoare și pentru că voia să vadă cum reacționez. Dacă îmi amintesc bine  în discuție a apărut chiar verbul „a lupta”. Din păcate pentru mine, la vârsta aia, eram complet lipsit de trupe.

N-am mai vorbit de atunci, dar în urmă cu câteva săptămâni, am primit o cerere de la ea în Gmail. Probabil era ceva automat prin care îmi cerea să putem vorbi prin aplicația de chat din Gmail. Am apăsat pe yes, în fugă, n-aveam timp. Câteva zile mai târziu, când am intrat în mail, am văzut în lista de contacte din căsuța de chat un nume necunoscut. Era prenumele ei, Diana, dar numele era altul.

S-a căsătorit. E bine.

Gabriel Dobre este senior editor Decât o Revistă.

__________________________________

Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulți bărbați povestesc despre cea care le-a scăpat. Dacă îți plac proiectele noastre, ne-ar ajuta dacă te-ai abona.