Elena

Elena era pasiunea și nefericirea lui Sever, vecinul meu de dormitor și prietenul meu cel mai bun vreme de 12…

Text de Brăduț Ulmanu

Taberele adolescenței erau un fel de școala vieții. O săptămână sau 12 zile eram fără mama, trebuia să mă gospodăresc singur, să am grijă de frate-meu mai mic, să mă trezesc dis-de-dimineață (Scoală-te, scoală-te, puturosuleeee, țipa trompeta, în difuzoare). Să mă calific pentru echipa de fotbal a dormitorului, să mă ajung cu banii, să țin cordonul în apă, pentru pici, care n-aveau voie să ajungă acolo unde valurile le treceau de mijloc. Asta era la „Cravata roșie”, undeva, între Eforie Sud și Eforie Nord.

Dormitoarele erau numerotate și aveau câte 14-15 paturi metalice, ca de spital. Erau ușor de mutat de colo-colo, așa că într-o noapte ne-am strâns vreo patru și am dus unul dintre paturi afară din dormitor, cu tot cu tipul nesuferit care dormea în el. S-a trezit dimineață în budă, lângă pisoare, cu părul și ochii plini de pastă de dinți întărită, pentru că îi goliserăm tubul în palmă, ca să se mânjească singur, în somn. Deloc original, dar făceai ce puteai.

În fiecare seară era discotecă în aer liber, în careul din fața dormitorului principal, un fel de ring cu margini de beton unde puteai să te așezi și să te odihnești după un dans zbuciumat, ca să scrutezi fetele pe care voiai să le agăți.

Bluzuri, așa le ziceam atunci slow-urilor de agațament și de sentiment. Cele mai bune pentru strâns și pipăit fata care-ți plăcea: Jeanny (mie îmi suna ca Cineeee) a lui Falco (Amadeus era pentru figuri) și două balade Scorpions, Still loving you și Holiday (Wind of Change a apărut mult mai târziu și oricum nu se compară). Aveți înțelegere; erau anii ’80, iar eu eram într-a șaptea.

În taberele astea legai prietenii și căpătai experiență în amor. Prieteniile și amorurile durau o săptămână, uneori mai puțin, dar în spațiul limitat al taberei totul era intens, proaspăt și autentic.

Elena era pasiunea și nefericirea lui Sever, vecinul meu de dormitor și prietenul meu cel mai bun vreme de 12 zile. Sever era deprimat, pentru că Elena nu-i răspundea la avansuri. Dansase cu el toată seara precedentă, dar nu se lăsa sărutată și nici măcar ținută de mână. Lasă că vorbesc eu cu ea, i-am spus.

Şi am vorbit. Toată seara, până târziu, după ce se dăduse deja demult stingerea. Ne-am plimbat pe alei, departe de zgomotul discotecii. Ne-am povestit viețile. Ne-am ținut de mână. Elena avea bucle brune și ochii rotunzi și negri și triști. Era din Ploiești. Era tristă, pentru că îi murise mama. N-avea nimic împotriva lui Sever, dar îi murise mama, anul trecut, și, undeva, în adâncul ei, ceva o apăsa și o împiedica să uite. E un clișeu, i-am zis, dar viața merge înainte. Iar ea trebuie să încerce să se distreze și să-și trăiască viața, pentru că oricum mama ei n-ar vrea s-o știe așa. Trebuie, cu alte cuvinte, să nu-l mai fiarbă pe Sever, care e băiat bun și o place etc.

În timp ce-i făceam reclamă lui Sever, mă tot minunam de ochii ei mari și negri. Eram, însă, atât de absorbit în propria demonstrație, încât n-am stat să mă gândesc că, poate, mi-ar fi plăcut să-i zică pas lui Sever. Am fost însă mulțumit că am convins-o că merită să se distreze.

A doua zi dimineață, Sever era supărat pe mine. Ai vrăjit cu ea toată seara, mi-a aruncat. Am vrăjit-o pentru tine, fraiere, i-am răspuns.

Peste câteva zile, în dimineața plecării, am mers împreună la tren, cu cârdul. Ce ochi mișto ai, i-am spus Elenei, ștrengărește, a nu-știu-câta oară. Sever m-a privit cu reproș și a luat-o, teritorial, de mână. L-am țintuit și eu cu o privire care voia să spună termină cu prostiile, că doar eu ți-am făcut lipeala. A continuat, însă, să-mi arunce câte o căutătură suspiciosă, în timp ce Elena mă privea, mi se părea mie, cu o umbră de regret.

Elena s-a urcat în trenul de Ploiești. Sever și cu mine am călătorit împreună până la București și ne-am despărțit cei mai buni prieteni. Nu ne-am mai revăzut niciodată.

Brăduț Ulmanu este jurnalist. Anul trecut a publicat Cartea fețelor la Editura Humanitas. Locuiește cu soția, Monica, și cu fiul lor, Felix, în Boston.

__________________________________

Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulți bărbați povestesc despre cea care le-a scăpat. Dacă îți plac proiectele noastre, ne-ar ajuta dacă te-ai abona.