Magdalena

Când a intrat în clasă parcă a răsărit soarele (deși era un ianuarie gri). Năltuță, subțirică, cu părul blond…

Pe atunci începusem să recitesc pentru a treia oară consecutiv Aventurile lui Tom Sawyer. Era o carte subțire și moale. Parcă o văd: literele mari, câte un desen pe ici pe colo (preferatul meu – cel cu Tom odihnindu-se în timp ce câțiva fraieri îi văruiau gardul), pata lipicioasă de marmeladă pe colțul paginii în care Tom se îndrăgostea.

Tom și Becky Thatcher. Vlad și Magdalena Grosheim.

Dimineața mama mă trezea la 6, cu reșoul așezat preventiv lângă pat ca „să nu înghețe copilul”. Îmi trăgea ștrampii pe picioare (nici la școală nu mergeau caloriferele), îmi dădea un lapte cald cu ceva dulce, ghiozdanul tare și colorat în spinare și, în 20 de minute, intram în clasa a III-a B a școlii generale numărul 18 din Craiova.

Stăteam în prima bancă de la perete pentru că eram ochelarist (purtam niște ochelari uriași cu rame groase, foarte asemănători cu ce e la modă astăzi). Colegul meu Mihnea era băiatul vameșului-șef din Dolj. Așa era în clasa a III-a primară în 1987: în prima bancă stăteau „fraierii, piloșii și tocilarele”. Nu-mi convenea niciuna dintre cele trei categorii, dar nu aveam ce face în privința faptului că eram un „aragaz cu patru ochi”. Eram realist: știam că decât copil chior, mai bine aragaz care vede.

Şi am văzut-o pe ea. Când a intrat în clasă parcă a răsărit soarele (deși era un ianuarie gri). Năltuță, subțirică, cu părul blond strâns în două codițe împletite și pielea albă, avea niște ochi rotunzi albaștri pe care dacă-i priveam simțeam același gol în stomac ca în fața prăjiturilor cu bezea ale mamei. Ficățel, băiatul negricios bun la fotbal și la bâză, mi-a strigat în pauză: „Băă, vezi că ți s-au aburit ochelarii când a intrat aia nouă în clasă.” Aia nouă a fost așezată dureros de departe de mine, în banca a doua pe rândul de la fereastră. Îmi era imposibil să ajung la ea. Îmi era frică să mă apropii de ea. Darămite să îndrăznesc să-i vorbesc.

Dar citeam pentru a treia oară consecutiv aventurile prietenului Tom Sawyer. Şi el m-a învățat ce aveam de făcut. Cum la caligrafie luam 7, aritmetica nu mă interesa, iar compuneri primeam doar o dată pe trimestru, aveam o singură șansă. Să devin sălbatic. Atât de sălbatic până ce voi fi mutat disciplinar în bancă cu o fată. Era cea mai mare umilință la care Tovarășa îi supunea pe golanii clasei.

Am început să vorbesc în timpul orelor. Am spart un geam. M-am bătut cu Ficățel. Am aruncat cu bulgări înghețați în câteva tocilare. Fără folos: ochelarii cei uriași și prestigiul de copil cuminte se opuneau transformării. Să nu-mi fac lecțiile? Mama era mai puternică decât sfaturile lui Tom. Să fug de acasă? Prăjiturile mamei (tot ea) mă țineau pe loc. N-am avut de ales.

Cel mai important moment al zilei era pauza mare. Învățătoarea cea mai tânără din școală era cea care dădea semnalul începutului și sfârșitului acestei pauze. Avea un clopoțel cu mâner din lemn învechit pe care-l folosea la fix și la și opt minute. Nu era corectă: pauza dura zece minute, dar ea suna de intrare mai repede ca să avem noi, școlarii, timp să ajungem în clase. M-am dus în fața ei și-am întrebat-o inofensiv: „De ce sunați mai repede de intrare?” Mi-a dat o palmă ușoară pe obraz. Am fugit și am pândit-o pe scările școlii. De acolo, ghemuit mișelește, cu inima cât un sâmbure și obrazul înroșit, i-am strigat de 3 ori: „Huo!”.

Evenimentele s-au precipitat apoi. Învățătoarea tânără i-a spus Tovarășei mele. Am primit cele zece linii meritate peste palme, care și-au alăturat roșeața celei din obraz. Mama a primit acasă telefon că s-ar putea să fiu exmatriculat și celălalt obraz s-a înroșit și el pereche. În dimineața următoare, Tovarășa a anunțat în fața întregii clase că nu mai sunt comandant de grupă (mi-a luat și șnurul roșu, dar mai aveam două acasă) și m-a mutat în altă bancă. Cu o fată. Cea nouă. Ficățel mă privea cu invidie, iar eu eram împietrit de emoție și roșu. Dar nu de rușine, ci de bucurie.

Tom și Becky Thatcher. Vlad și Magdalena Grosheim.

Becky Thatcher i-a dăruit lui Tom o panseluță. Magdalena Grosheim i-a întors lui Vlad spatele (și ce auriu era părul ei). Becky Thatcher l-a sărutat pe Tom. Magdalena Grosheim a tras o linie pe mijlocul băncii, care o separa de Vlad. Becky Thatcher s-a logodit cu Tom. Magdalena Grosheim a vorbit prima oară cu Vlad: „ești un aragaz cu patru ochi”. Şi atunci, Vlad a tras-o cât a putut de tare de părul auriu. De atunci, Magdalena nu i-a mai vorbit niciodată.

N-am plâns. Că doar eram bărbat. Dar am aruncat „Aventurile lui Tom Sawyer” sub pat. Şi am mai încercat ceva pentru ultima oară. Într-o pauză, i-am furat caietul de teme la română. La sfârșitul zilei i-am spus Tovarășei că Magdalena și-a uitat caietul în bancă. Ea mi-a scris pe un bilețel adresa familiei Grosheim și eu am alergat acolo. Etajul 5. Cu inima cât un sâmbure și obrajii roșii, am sunat. Mi-a deschis un bărbat înalt, subțire. I-am spus cine sunt și i-am întins caietul. Bărbatul m-a privit fioros și mi-a spus: „dacă te mai atingi de fata mea, o sun pe maică-ta.” Am fugit.

M-am mai atins de fata lui. Doar o iubeam. Până ce într-o zi, cineva a sunat-o pe mama. Evenimentele s-au precipitat apoi. A doua zi, băiatul vameșului-șef era din nou colegul meu de bancă. Şi, la începutul trimestrului trei, nu mai eram coleg de clasă cu Magdalena Grosheim.

Au trecut peste 20 de ani de atunci. Astăzi am căutat-o pe Google. Există o Magdalenă Grosheim. E traducătoare. Sper că nu traduce cărți periculoase pentru copii. Ca Aventurile lui Tom Sawyer, de exemplu.

Vlad Mixich este jurnalist. Prima lui colecție de nonficțiune, Fanaticii, a fost publicată anul trecut la Editura Humanitas.

__________________________________

Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulți bărbați povestesc despre cea care le-a scăpat. Dacă îți plac proiectele noastre, ne-ar ajuta dacă te-ai abona.