Mirela/Jessica

Deși ceea ce urmează să scriu ar putea sugera altceva, n-am fost niciodată un împătimit al patinajului viteză.…

I wish I  had a river
I could  skate away on

– Joni Mitchell

Deși ceea ce urmează să scriu ar putea sugera altceva, n-am fost niciodată un împătimit al patinajului viteză. Mi s-a părut dintotdeauna o variantă efeminată a unui soi de hochei dezorientat sau o dovadă de încăpățânare inutilă a unor oameni care, în ciuda condițiilor meteo, vor să demonstreze că Aleargă Foarte Repede.

Născut însă și crescut în Miercurea Ciuc (unde e mai rușinos să spui că nu ai ținut vreodata în mână o crosă de hochei decât să recunoști că nu ai sărutat nicio fată până la vârsta de 18 ani sau că nu vorbești maghiară), m-am tot trezit în situații în care era în avantajul meu să mă prefac măcar vag interesat de ceea ce s-a dovedit a fi cauza și pretextul a două dintre cele mai mistuitoare povești de dragoste ale scurtei mele vieți. Povești care sunt atât de asemănătoare încât a vorbi de una fără a o povesti pe cealaltă e ca și când te-ai uita la două episoade din Grey’s Anatomy dublat în turcă fără să ieși la o bătaie în discotecă după aia. Am zis povești de dragoste? Am exagerat. Haikuuri de dragoste sună mai cinstit.

Şcoala Generală Liviu Rebreanu din Miercurea Ciuc se află exact lângă patinoarul Vakar Lajos din același oraș. Şi lângă Vakar Lajos se află pista de patinaj viteză, un inel de asfalt alungit sub cerul liber, cu o insulă de iarbă în mijloc, eterna măsură a condiției noastre fizice, locul în care, trimestru după trimestru, alergam lung kilometru după kilometru nesfârșit, cu gâturile în flăcări și ochii înlăcrămați, eternele probe de alergare de rezistență atât de dragi oricărui copil ale cărui pasiuni sunt trezitul la răsărit, lecturile obligatorii, ședințele cu părinții și tezele la matematică.

Ce vreau să spun este că vorbim despre un loc de mare însemnătate în economia geografiei mitice a orașului. Era, de asemenea, un loc bun de chiulit de la școală. Mergeam acolo atunci când mă dădeam lovit împreună cu Copiii Răi și încercam să fumam și să prindem salamandre cu care să terorizăm fetele, să ne uitam la poze cu Slayer sau să citim dracu mai știe ce carte licențioasă care țintea mult peste ce puteam duce. Devenise locul nostru, proprietatea noastră, așa cum drumul către casă devine al tăude la o vreme; după cât l-ai tot bătut, devine o extensie a casei tale.

Acest loc era totuși o pistă de patinaj viteză, ocupație care îmi era la fel de străină precum albinăritul. Şi, pe principiul “If you build it, they will come”, they actually came. Patinatorii viteză, alunecătorii aia rapizi și inutili, proprietarii de drept ai vastelor mele domenii, au apărut într-o iarnă, cu câteva zile înainte de începerea vacanței, să-și dea în stambă fix în grădina mea de reverie iconoclastă.

Era oarece campionat, bănuiesc. Ideea e că, brusc, singurătatea aia imaculată s-a transformat într-o gloată de oameni foarte bine dispuși care răcneau și se agitau și, ce mai, erau acolo.

“I’ll do it, but I don’t have to like it”. Chiulind, tot acolo mă duceam. Nimic nu este mai atrăgător și mai sfânt în casa ta a doua zi după o petrecere exagerată decât pata imensă de vin roșu de pe canapeaua albă. Ai putea-o contempla tot restul vieții tale. La fel și pângărirea Câmpiilor Sacre De Vânătoare. Simțeam o plăcere extatică plângând nedreptatea ce mi se făcea exact din mijlocul mulțimii care îmi greșise atât de grav, atât de final și iremediabil. Ba mai și stăteam cu un pahar de vin fiert în mână.

Şi atunci. În nouă secunde. De nicăieri, lângă mine. O căciulă albastră, prea mare pentru capul ce-o purta. Un costum cripto sado maso de culoarea unui lac înghețat. O pereche de ochi de culoarea lacului la dezgheț. Un glas pe măsura ochilor (ah, cât de rar se întâmplă asta, nu?). Un număr mare (probabil prim) trântit peste piept și, în picioare… patine?

Ea, iubirea vieții mele? Patine? Prea târziu, însă, eram îndrăgostit până peste cap de o fată care Era De Partea Lor.

Fata care Era De Partea Lor poartă un nume pe care nu mi-l mai amintesc. Îmi place să cred că o cheamă Mirela. Un nume frumos, muzical, de complexitate medie. Miii – Reeee – Laaa. O și auzi alunecând pe gheață. Mhiii… Rheee… L etc. Mă și aud vorbind despre ea, soție-mi fiind. Mira-n sus, Mira-n jos. Ira, poate. Mirinda, goală în fața oglinzii, știind c-o privesc privindu-se.

Eram dintr-o dată pregătit pentru toate astea. Sau, cel puțin, știam că voi ajunge bărbatul care să fie pregătit pentru Toate Astea.

Mirela (am aflat în urma unui schimb rapid de replici cu Vâlcan) era campioana en titre a orice făcea ea acolo. Şi nimic din ce făcea ea acolo nu mă implica pe mine. De asemenea, Mirela avea 19 ani. Eu aveam 12 și observam cu uimire că era a treia fată consecutivă de care mă îndrăgosteam care era cu cel puțin cinci ani mai în vârstă. Cu alte cuvinte, eram conștient de care-mi erau șansele. Ceea ce ne aduce direct la

[PRIMUL INTERLUDIU. Cumva, nici măcar nu vreau să mai povestesc ce s-a întâmplat din momentul acesta. Că în următoarele trei / patru zile am fost nelipsit de-acolo nu pentru a-mi savura cu voluptate uzurparea din calitatea de prim principe al pistei veșnic pustii (ok deja ne cunoaștem destul de bine cât să recunoaștem că ‘pista’ este practic imposibil de distins de “pizdă” atunci când e folosit în viu grai, so let’s just get over it, mkay?), ci pentru a o vedea pe Mirela câștigând cursă după cursă după cursă și doborând cinemaiștiece recorduri (cel mai bun mic dejun, cea mai ruginită monedă de 100 de lei, cel mai puternic strâns nod la șireturi etc) ? Că, în loc să-mi mai petrec nopțile citind cu lanterna sub plapumă sau privind cu dor pe fereastră în speranța că o să văd vreun OZN, stăteam cu lanterna sub plapumă și mă minunam cât de frumos arată numele ei scris de mâna mea? Şi că priveam cu dor pe fereastră nu la cerul veșnic gol de OZNuri ci la hotelul de vizavi, în care știam că stă? Natura subiectului instigă la sugestie vagă, nu la narativitate de proces verbal. Poveștile sunt veșnic aceleași, contextul și urmările sunt cele care ne bântuie. În fine.

Tocuri înalte. O anumită curbură a sprâncenelor. Un anumit mod de a-mi auzi numele rostit de un glas femeiesc. Oricând aud o fată vorbind despre ea însăși la persoana a treia. O anumită mobilitate a încheieturilor. Am avut dintotdeauna un număr aparent infinit de fetișuri și sensibilități exagerate pentru lucruri care s-au dovedit a fi, în meschinăria lor înduioșătoare, factori decisivi în momente aparent esențiale ale (repet) scurtei mele vieți. Un hotel care dă pe-afară de sunet și de viață, dar ale cărui coridoare sunt complet pustii este unul din ele, cu atât mai mult cu cât știu că undeva, obiectivizând, într-una din camerele sale, Mirela Mirela subiect predicat.

Context: într-un oraș mic de provincie, ales din cauza patinoarului pe care-l posedă, un grup maaaaare de oameni vine de nicăieri ca să ne arate How It’s Done. Acest grup conține un număr considerabil (aparent majoritar) de fete. Toți băieții de la școală din apropiere vin și, inițial din obligație și după aceea din convingere, își povestesc cum ‘au pus ochii pe una’. Străinii, în număr mare, au proprietatea de a te face să te simți străin de locul pe care l-ai putea reconstrui din memorie și la 97 de ani. Un grup de băieți privește cu jind către hotelul care geme de străini pentru că cea mai mare parte a acestora e compus din străine (pe patine). Fiecare din grupul nostru o are pe una din aceste străine în minte. Fiecare se simte însă străin, fiecare simte că fetele astea sunt de când lumea zeițele orașului nostru, iar noi venim ca proștii să vindem castraveți grădinarului. Rând pe rând, pe ascuns, ne strecurăm în hotel neavând habar ce urmează și]

…m-am trezit singur în mijlocul coridorului pustiu. (Hotărâsem ca fiecare din noi să-și încerce norocul la alt etaj al cetății). Cu un buchet de trandafiri în mână și cu fața ei în minte. Din spatele ușilor închise se aud glasuri, se aud râsete, se aud fete. Mă durea pe mine la bască de fete, fetele erau pentru ăștia cu care venisem, eu o căutam pe Ea. Şi am început să bat la uși, întrebând, ignorând privirile mirate și/sau hohotele de râs. Cu un buchet de flori în flăcări în mână. Cu 12 ani în spate. Cu toată speranța în toată ființa mea, toată ființa mea speranța.

Doisprezece ani mai târziu. Cu o zi înainte de Sfântul Ion. Pe tata îl cheamă Ion. Trecute Crăciunuri și Revelioane, eram încă în Miercurea Ciuc pentru Sf. Ion Proca. Nimic de făcut, nimic. În câte nopți consecutive poți să te îmbeți până să nu mai ții minte cum și unde ai adormit? Cam 300, urma să aflu peste câțiva ani, dar asta e altă poveste, de spus altcândva.

Mă sună Zsolt. Că hai la patinoar că e Campionatul Mondial. Campionat de ce, întreb. Patinaj viteză juniori, zice. Aha, zic. Uitasem povestea cu patinajul. Uitasem. Binecumsănu.

Mai ascult de câteva ori cântecul, în vremea aia era La fille de la mort a lui Young Gods, („C’est la fille de la mort qui m`a montré son corps / Et celle du procureur qui m’a volé mon cœur”) și apoi zvrrrr! la patinoar. Cu greu îi găsesc în mulțime pe Zsolt și pe Ana (mai erau împreună pe vremea aia). Mă așez lângă ei. Mă uit. Tresar când detună pistolul de început. Cred că nu patinase încă 300 de metri până ca eu să știu că nu mai am scăpare. Sună ridicol pus în cuvinte și cu atât mai mult în scris, dar asa a fost. Ca în cântecul ăla Beatles: „Something in the way she moves etc”. Plus că îi tot auzeam numele (plin de consoane duble și totuși aerisit, cumva) prin sistemul de amplificare și lumea aplauda, iar numele ei era urmat veșnic de o succesiune de numere al căror singur scop părea să fie nimicirea mea totală. Imaginează-ți că numele persoanei ce-o iubești conține expresia 03:47.153 plus aplauze. Era a doua zi (din cinci) a campionatului.

[AL DOILEA INTERLUDIU. Nu mă consider un romantic. Nu cred că iubirea pentru o persoană este ceva ce ne-ar putea, doar ea, cu adevărat împlini viața, în cazul în care scopul vieții este împlinirea ei, brrr. Iubirea, mai ales cea neîmpărtășită, nu înnobilează pe nimeni. Suferința din dragoste (în special cea afișată) e cea mai politically correct și inatacabilă formă de superbie. Acestea sunt, din păcate (din fericire?), concluzii la care am ajuns puțin prea târziu.

În vremea aceea…]

… sufeream câinește, ascultam La fille de la mort mușcându-mi perna în timp ce petrecerea lui tata făcea zidurile să tremure. Ca în zilele bune ale copilăriei mele, petrecerea părinților mei detuna prin pereți și eu mă certam la per tucu Sfântul Augustin în întunericul camerei mele. Într-un final, m-am dus dincolo. Sandu și Miruna făceau oarece mâncare. Eu am amestecat piureul de cartofi. I-am spus lui tata care-i treaba. Tata a râs, tata mi-a divulgat secretul, spre încântarea întregii congregații, tata mi-a spus de cum s-a îndrăgostit (în liceu, parcă) de ceva baschetbalistă germană care… uite că nici nu mai știu care-i era povestea. Tata povestea, roșu de vin, cum îi scria numele în caiete și cum asculta Procol Harum pentru că n-avea pe vremea aia Elbow care să-i exacerbeze în cel mai nepermis mod… mă rog, înțelegeți.

Plec din nou dincolo. Intră mama, după o vreme. Mamă, lasă-mă-n pace, am 24 de ani și pot să mă scot singur din asta. Bunică-mea m-ar fi întrebat Câți ani are? A cui e? (Avea atunci 17 ani. E fata unui hocheist canadian superstar sau ceva de genu ăsta). Da mama nu: Că ea nu comentează ce se întâmplă, dar dacă tot se întâmplă, eu de ce nu fac nimic? Orice, adică. Ce chestie, cum de nu m-am gândit. Adică sincer acuma, chiar nu mă gândisem.

Şi iată-mă scriind Cea Mai Lungă Scrisoare De Dragoste Ever, ceva dostoievskian, ceva măreț, monstruos, ilizibil și complet rizibil în a sa naivitate involuntară. Şi iată-mă în foaierul hotelului, ținând în mână o scrisoare monumentală aproape la fel de imbecilă ca zâmbetu-mi, cu frate-meu Vladimir lângă mine. Alegând să nu mă mai strecor pe șestache în hotel, ca ultima dată, îmi anunț la recepție sosirea și dorința de a avea o interlocuțiune cu prințesa echipei Canadei. Şi aștept, blestemându-mi zilele. Fără nicio speranță.

După vreo zece minute, ușa liftului se deschide și o văd pe a mea Jessica zâmbind curiosamuzată din spatele colegei ei de cameră, campioana Chinei la patinaj viteză. Cele două se prind că, oricare ar fi fost motivul pentru care recepționerul le-a chemat jos în lobby la ora asta, cu siguranță îl implică pe bărbosul ăla agitat căruia-i lucesc ochii. Ştiindu-se deja victorioase, se apropie de mine. “Hello”, îmi zâmbește nonșalant chinezoaica. “Hello”, răspund, privind-o pe Jessica, trecându-mi scrisoarea dintr-o mână într-alta.

Ce nu apare în cadru nu există. Ce ni se ascunde simțurilor nu contează. Ce aleg să nu povestesc nu s-a întâmplat niciodată. Şi neîntâmplându-se, putem visa că, de ar fi fost să se întâmple, ar fi fost exact așa cum ne dorim. Aleg așadar să tai la montaj orice altceva în afara de ceea ce s-a văzut deja pe ecran și să-mi las la vedere doar acele mici catastrofe care există numai în contextul amintirii acestor fete a căror viață este cronometrată până la ultima miime de secundă și care mi-au ieșit din viață așa cum au și intrat: fulgerător, în aplauze.

Pentru că ceea ce nu vreau nu există.

Andrei Robin Proca este solistul trupei Robin and the Backstabbers, pe care o folosim des pe post de soundtrack la DoR. Încă mai are barbă.
__________________________________

Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulți bărbați povestesc despre cea care le-a scăpat. Dacă îți plac proiectele noastre, ne-ar ajuta dacă te-ai abona.