Noi în anul 2050

Peste 40 de ani, în loc să ne ducem nepoții la grădiniță, eu și aproape jumătate din populația țării, toți peste…

Peste 40 de ani, în loc să ne ducem nepoții la grădiniță, eu și aproape jumătate din populația țării, toți peste 60 de ani, vom merge la muncă pentru că Statul român nu va avea de unde să ne plătească pensiile.

Scăderea salariilor bugetarilor, concedierile, creșterea TVA-ului – toate decizii motivate de criza economică și deficitul bugetar, toate luate cu repeziciune în 2010 – ar putea da impresia că mai rău de-atât nu se poate.

Din păcate, e doar începutul. Victimă a politicilor populiste și a inadaptării la scăderea populației din ultimii 20 de ani, România se îndreaptă către un colaps socio-economic; ponderea vârstnicilor crește, numărul de copii scade. Cei mai afectați vom fi noi, adulții de azi, care, ajunși la vârsta de pensionare, vom descoperi că instituția pensiei nu mai există. Nici copiii noștri nu o vor duce mai bine: vor plăti impozite enorme pentru a întreține Statul.

Teoretic, România se află într-o situație ideală. Așa indică piramida populației, instrumentul cel mai util de radiografiere a profilului unei populații pe vârste și sexe. Are mulți adulți (forță de muncă mare), puțini copii (cheltuieli mici cu educația și sănătatea) și o speranță de viață mică (cheltuieli mici cu pensii). Practic, mai puțin de jumătate din adulți – 4,5 milioane (din care o treime sunt bugetari) – plătesc impozite. Avem 6 milioane de pensionari (deși doar 4,2 milioane au peste 60 de ani) și 7 milioane de asistați social (șomeri, oameni care primesc bani pentru încălzire, transport gratuit etc.). În plus, salariile bugetarilor și pensiile reprezintă 63 la sută din bugetul de Stat, rămânând puțin pentru sănătate, educație, infrastructură și investiții. Şi, unde nu se investește, nu e loc de mai bine.

Momentul e foarte important pentru că, din cauza recesiunii, se iau în sfârșit decizii care pot redresa dezechilibrul produs de măsurile populiste din ultimii 20 de ani. Se scad cheltuielile bugetare, se încearcă aducerea mai multor bani la buget, se regândește politica ajutoarelor sociale. Măsurile acestea trebuie însă gândite împreună cu altele care să pregătească populația și economia pentru inevitabilele schimbări. Dacă nu facem ce trebuie, situația va deveni atât de gravă încât nimic nu ne va mai putea întoarce pe linia de plutire.

România nu trebuie să inventeze soluții. Poate să se inspire de la țările din vest, care s-au adaptat rapid – unele având prognoze mai dramatice – pentru că au știut să țină cont și de ce spun oamenii de știință. Un instrument util de planificare pe termen lung, prognoza demografică, stă la baza tuturor strategiilor lor economice și sociale pentru că arată cum se va schimba profilul populației în următorii 30 – 50 de ani, în funcție de numărul de nașteri și decese. În aprilie, am asistat la Berlin la o prezentare despre viitorul Europei. Lectorul, Dr. Rainer Klingholz, directorul Institutului pentru Populație și Dezvoltare din Berlin, ne-a vorbit relaxat despre indicatorii demografici cantitativi (nașteri, decese, migrație) și factori calitativi (educație, sănătate), analizați pentru fiecare regiune europeană.

Când a trecut la slide-ul cu harta Uniunii Europene, împărțită și colorată în funcție de gradul de pregătire pentru 2030, în sală s-a auzit n murmur revoltat. Cu cât verdele era mai închis, cu atât erau mai puține probleme. Când dădea în galben, situația se îngălbenea și ea. Roz și roșu indicau că va fi rău de tot. Centrul și nordul Europei, chiar și câteva regiuni din Spania, se scăldau în nuanțe de verde. Sudul, Ţările Baltice și Slovenia erau în incertul galben. Tot estul, din Polonia până în Grecia, dar și sudul Italiei, sângerau. Inclusiv România.

Populația României scade constant din 1992. De la 23,2 milioane atunci, la mai puțin de 21,5 milioane la sfârșitul lui 2009. O femeie naște în medie 1,3 copii, adică modelul familial are un copil, nu doi, câți ar trebui pentru a menține constantă populația. În ultimii 20 de ani s-au născut cu 40 la sută mai puțini oameni decât în ’70 – ’80. Speranța de viață la naștere este cea mai scăzută din UE: 72 de ani. Avem și o emigrație semnificativă, estimată la 10 la sută din populația totală și 20 la sută din cea aptă de muncă. Măsurarea exactă este imposibilă, pentru că oamenii nu își declară legal mutarea.

Calitatea vieții este la fel de relevantă. Românii au o stare de sănătate generală proastă – suntem campioni la decese premature și invalidități cauzate de boli cardiovasculare, la incidența cancerului, TBC-ului și a altor boli cronice – și avem o mortalitate infantilă foarte mare – 13,9 la 1.000 de nou-născuți vii, chiar 16 în sud. Sunt semne ale unei educații precare și ale unui sistem de sănătate inadecvat. Vârsta reală de pensionare este de 54 – 56 de ani, ceea ce duce la un dezechilibru între numărul plătitorilor de impozite – 4,5 milioane – și cel al pensionarilor – 6 milioane, din care aproape un milion cu pensii de invaliditate. Jumătate din populație trăiește la sat și jumătate din femeile de la sat nu au lucrat niciodată legal, adică nu au plătit impozite și nu au dreptul la pensie. Nu în ultimul rând, avem cea mai săracă regiune europeană, Moldova.

Niciun guvern nu a vrut să țină seama de aceste date pentru că ele cereau măsuri drastice, care le-ar fi scăzut popularitatea. Dar datele nu sunt noi; sunt cunoscute de cel puțin șase ani. În 2004, prof. Vasile Ghețău, directorul Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici”, împreună cu misiunea în România a Fondului ONU pentru Populație (UNFPA), au lansat primele previziuni demografice care arătau cum va schimba diferența dintre numărul de nașteri și decese profilul populației. Acestea spun că în 2050 vom fi 16 milioane, iar raportul de dependență va fi de 1 la 9. Adică din impozitul plătit lunar de o persoană se vor plăti pensiile, cheltuielile de educație și sănătate pentru nouă copii și vârstnici. Dar dezechilibrul nu va începe să se întâmple fix în 2050. Din multe puncte de vedere, se întâmplă deja. Dacă acum, la un raport de dependență de 1 la 3, nu sunt bani pentru sănătate și educație și majoritatea pensiilor sunt la limita subzistenței, când dependenții se vor tripla, nu vom mai avea șanse de redresare.

În 2006, UNFPA a publicat Cartea Verde a Populației, un document care propune măsuri axate pe îmbunătățirea sistemului de sănătate, includerea în forța de muncă a tuturor grupurilor sociale și adaptarea sistemului de educație la necesitățile pieței. Documentul urma să fie analizat de ministere și transformat într-o strategie națională. Nu s-a întâmplat din cauza disensiunilor din coaliția de guvernare de atunci, PNL-PD. Apoi au venit anii electorali 2008 – 2009.

Dr. François Farah, reprezentant al UNFPA în România, spune diplomat că în politicile publice de la noi „nu sunt multe dovezi de planificare pe termen lung”. Sau poate că sunt, dar sunt puse în cui. Viorica Roșca, consilier pe probleme de comunicare al Ministrului Finanțelor Publice, a răspuns fără ezitare la întrebarea dacă previziunile demografice sunt luate în considerare când se fac politici bugetare și fiscale pe termen mediu și lung: „În mod normal se iau, dar acum e criză și sunt alte priorități”. Greu de crezut, când timp de patru ani Statul român a crescut pensiile și salariile bugetarilor cu mult peste productivitatea din piață, ba chiar și în 2008, când bugetul asigurărilor sociale (alimentat de impozitele pe venituri și folosit la plata pensiilor) a intrat în deficit.

Profesorul Marian Preda, decanul Facultății de Sociologie și Asistență Socială de la Universitatea București, spune că problema cea mai mare este abuzul din sistemul de pensii. Pensionarea anticipată este o cheltuială enormă pentru Stat, speranța de viață la pensionare (diferită de cea la naștere) fiind de peste 80 de ani. Creșterea de peste patru ori în ultimii 20 de ani a numărului pensionarilor pe caz de boală ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru autorități. Pensiile speciale (ale parlamentarilor și magistraților, care nu se bazează pe contribuțiile de-a lungul vieții) provoacă inechitate și o pierdere semnificativă la buget. Nu în ultimul rând, Preda spune că supraincluziunea, adică acordarea de ajutoare sociale nejustificate, creează o categorie socială nemotivată să devină productivă, lăsându-i fără sprijin pe cei care chiar au nevoie. Şi încă nu am ajuns la decreței.

Generațiile din 1967 – 1968, dublate de interzicerea bruscă a avortului și a mijloacelor de contracepție, vor intra la pensie, conform vârstei legale recent ridicate la 65 de ani, în 2032 – 2033. Asta înseamnă că în doi ani vor apărea 700.000 de noi pensionari. În lume sunt două feluri de sisteme de pensii: cele care iau taxe de la angajați și îi plătesc pe pensionari și cele în care fiecare angajat își economisește din salariu și la sfârșitul vieții active primește pensia pe care a strâns-o. România, pornită la drum cu primul sistem, a încercat acum trei ani să-l implementeze și pe-al doilea – Pilonul II de pensie privată obligatorie. Începând cu 2008, fiecare angajat urma să contribuie cu 2 la sută din venitul brut, contribuție care trebuia să crească în următorii șase ani cu câte 0,5 la sută. (Angajatul plătește aceeași sumă pe care o datora bugetului de asigurări sociale, dar decide ce se întâmplă cu o parte din ea.) Pilonul II trebuia să fie o garanție că, oricât de suprasolicitat va fi bugetul peste 20 de ani, va exista un fond separat pentru pensia fiecăruia.

După numai un an însă, contribuțiile au fost înghețate la 2,5 la sută pentru că bugetul de asigurări sociale nu mai făcea față pierderilor. Ce încearcă Guvernul acum, în al doisprezecelea ceas, este să scadă cheltuielile și să crească veniturile. Pentru că depindem de împrumutul de la Fondul Monetar Internațional, e obligatoriu să atingem un deficit bugetar de 6,8 la sută din PIB pentru 2010 și de 4,4 la sută pentru 2011. Cauza este criza economică, spun autoritățile, dar economiștii văd mai tranșant lucrurile. Rozalia Pal, economist-șef la Unicredit Ţiriac Bank, spune că „ajustarea cheltuielilor curente, ca pondere în totalul cheltuielilor, era oricum necesară. Corecția cheltuielilor trebuie realizată și vine să compenseze anii în care creșterile salariale au fost peste creșterea productivității în ansamblul economiei”.

Gabriel Biriș, partener la firma de avocatură Biriș-Goran, crede și el că am fi ajuns oricum la măsuri de reglare. Problemele bugetare puteau fi însă prevenite printr-o fiscalitate adaptată nevoilor pieței, iar reducerea salariilor de acum e doar cârpeală. Problema, continuă el, este că nu toți au aceleași obligații fiscale. Legea permite prea multe excepții care sărăcesc bugetul. Contribuția la asigurările sociale (CAS) este obligatorie, dar nu pentru toate tipurile de venit. Poți să iei pe cartea de muncă salariul minim pe economie și restul să fie din drepturi de autor, convenție civilă sau onorariu de administrator de firmă. Așa plătești CAS numai pe salariul minim, în timp ce alții, care își declară integral veniturile, plătesc mai mult.

Biriș spune că din 2005 militează să nu se mai plătească CAS din întregul venit, ci numai din maxim patru salarii medii, pentru că i-ar încuraja pe oameni să își declare veniturile integral. „Sunt 130.000 de microîntreprinderi cu un singur angajat și 600.000 de persoane fizice autorizate care ar intra în baza de impozitare așa”, spune el. „Numai măsura asta ar fi adus la bugetul consolidat mai mult decât creșterea TVA-ului cu 3 la sută.”

Ironia este că în iulie Guvernul a decis să pună în aplicare o parte a acestei propuneri, obligând grupurile de mai sus să plătească CAS de 31 la sută pe veniturile din iunie, fără să asigure însă infrastructura și instrumentele legale necesare. Peste 500.000 de oameni ar fi trebuit să se îngrămădească la ghișeele instituțiilor, dar funcționarii nu fuseseră instruiți, nu existau formulare și, oricum, ordonanța contrazicea flagrant legile fiscale. Mai mult, au fost obligați să plătească și contribuția la șomaj și la pensie, deși, conform legii, nu pot beneficia de aceste drepturi dacă nu sunt angajați cu carte de muncă.

România, ca aproape toate țările europene, e într-un proces de îmbătrânire și scădere a populației. Alte state au început să ia măsuri pentru prevenirea consecințelor: Spania are o politică de încurajare a imigrației calificate, țările nordice au reușit să crească natalitatea prin măsuri de împăcare a vieții profesionale cu cea de familie, Germania încurajează imigrația și reface sistemul de educație pentru a oferi recalificare continuă etc. În România măsurile au fost amânate sau n-au fost luate deloc pentru că nu erau oportune politic. Acum, din cauza recesiunii economice, am fost puși în fața consecințelor declinului demografic mult mai devreme decât ne așteptam.

Prof. Wolfgang Lutz, directorul Institutului de Demografie de la Viena și unul dintre cei mai cunoscuți demografi europeni, spunea în toamna anului trecut la o dezbatere organizată de UNFPA la București că populația și structura pe vârste nu contează câtă vreme o țară are un PIB care îi permite să acopere toate cheltuielile sociale. Pentru asta este nevoie de investiții în educație și sănătate și de un mediu care să favorizeze creșterea economică.

Ce face totuși România?

Guvernul a început prin a reduce cheltuielile bugetare pentru salarii, o măsură care a lovit în egală măsură și în cei care aveau salarii mari și în personalul medical sau profesori, care au sub salariul mediu pe economie. Deci, nu investește minimumul necesar în educație și sănătate. Apoi a crescut TVA, deși președintele Traian Băsescu spunea pe 25 mai că majorarea de la 19 la 24 la sută ar duce la o inflație de 10 la sută anul acesta și ar lovi și mai mult sectorul privat, prin sufocarea consumului, scăderea puterii de cumpărare și descurajarea investițiilor private. Deci, nu creează un mediu favorizant creșterii economice. Tot ce a reușit, parțial, a fost să înceapă reforma sistemului de pensii printr-o lege* care include grupurile recent puse să plătească CAS și care desființează pensiile speciale (ale magistraților, judecătorilor, militarilor) și le include în sistemul național, bazat exclusiv pe contribuție. Opoziția a anunțat deja că va contesta legea la Curtea Constituțională, în special din cauza creșterii vârstei de pensionare, o măsură nepopulară căreia dă bine să i te opui.

E o atitudine tipică unei clase politice lipsite de viziune, care, în totalitatea sa, a lăsat ca bugetul să fie decimat într-o perioadă în care profilul populației este într-o formă ideală pentru a pregăti viitorul. Rămâne de văzut dacă, pe măsură ce scad intrările pe piața muncii (fenomen început în 2009) și crește proporția pensionarilor, crescând exponențial presiunea asupra bugetului, cei care vor fi la putere vor avea suficientă voință pentru a continua să pună în aplicare măsurile propuse de experți.

Dacă nu o fac, ne vedem la serviciu în 2050.

* În timpul documentării acestui text, legile s-au schimbat de câteva ori. Posibil ca și legea pensiilor să sufere modificări până la ieșirea din tipar.