Prietenul meu, Nucul

Ce descoperi când cazi din copacul copilăriei.

Cum am învățat să fiu mai puternică cocoțându-mă în copacul din spatele casei.

Text și colaje de Oana Barbonie

Pe la șapte ani am început să-mi îmbrățișez tristețea. Lipsa de emoție sau reacție pentru lucrurile care curgeau pe lângă mine, precum și incapacitatea de a-mi accepta existența pe pământ se pitiseră în suflet, credeam eu, încă din pântecul maică-mii. Creșteau cum o făceam și eu – de la an la an. Nu-mi convenea mai nimic. Nici posibila educatoare de la grădiniță, căreia îi țipasem să se pensioneze, nici răutățile unui copilandru care arunca cu pietre în frate-miu mai mare și pe care l-am urmărit cu o creangă de copac, nici locul în care mă născusem, nici nimic. Eu doar știam să-mi spun că sunt tristă, iar maică-mea, când frate-miu întreba ce-i cu mine de nu ies afară să mă joc, știa să-i spună că-s altfel. Specială! Asta pentru că mă ocheai rar la joacă cu ceilalți copii ai satului. Piteam nasul doar printre cărțile din casă pe care atunci nici nu știam să le citesc și tăceam de parcă-mi mâncase moșu’ popa limba, cum se zicea prin familie despre ăi mai mici și timizi.

Specială (prin rolul meu pe pământ) m-am simțit câteva luni mai târziu, când am ajuns elevă în clasa întâi și a trebuit să fac mai des drumul de doi kilometri jumate din ulița satului meu până în centrul comunei, la școală. Pe după pieptul lui Andu, frate-miu, care mă ținea strâns de mână ca să nu fac vreo năzbâtie, vedeam cum trec mașinile în sus și-n jos, pe șosea. Iar eu, în tot timpul ăsta, așteptam ca cineva să oprească, să coboare și să mă ducă în locul în care trebuia să fiu fericită de la început.

Pe scurt, începusem să cred că sunt adoptată. Asta nu m-a făcut să-mi urăsc părinții pe care îi ocheam prin curtea casei și care-mi erau trecuți în certificatul de naștere. Dar, pe atunci, o iubire naivă simțeam, mai degrabă, pentru părinții mei reali, care erau acolo undeva, români sau din afară (nu mă hotărâsem încă) și care mă trimiseseră într-un loc nepotrivit condiției mele de artistă, la țară, ca să sufăr și să pizmuiesc literar mai târziu. În mintea mea, ei tot artiști erau și înțeleseseră că, pentru a-mi accepta mai ușor condiția de creator de frumos, trebuia să șed șăgalnic printre oamenii răi despre care urma să scriu mai târziu.

Pe la vârsta asta mi-am cunoscut prietenul – copacul. Aș vrea să-mi amintesc cum a început totul, dar nu știu dacă era toamnă sau primăvară, ci doar că un soare timid îmi cădea pe brațe. Eram într-o zi de peregrinare pe câmpiile din dosul casei, am urmat aleea dintre parii cu viță de vie și am dat cu nasul de Nuc. Era înalt, c-un trunchi spiralat de parcă se învârtea pe ascuns, ca să prindă putere, să se înalțe și mai tare. Pitită sub el, mi-am imaginat adesea cum crengile lui atingeau cerul.

Nucul fusese acolo mereu. Bunică-mea îl plantase cu peste 40 de ani în urmă, mână la mână cu vecinii de pe lângă noi, care sădeau cireși, pruni, corcoduși. Crescusem cu el, deci nu-mi era străin, dar niciodată nu-i hărăzisem vreun rol special. Nici nuci nu prea făcea. Nu-mi justificam existența lui în vie, și poate că de asta am ales să-i dau lui scop și mie să-mi dau încredere cocoțându-mă sus, pe crengi, deasupra problemelor care se perindau jos, printre oameni ai locului, dar nu și ai mei.

Am început să mă duc la Nuc de câteva ori pe săptămână, după ce-mi terminam temele și voiam să vorbesc cu cineva. Uneori, se întâmpla să treacă zile bune fără să ajung la el. Sau luni fără să mă cocoț pe crengile lui. Mai ales iarna, când mă dădeam cu sania pe dealul de după vie și-mi înălțam ochii spre Nuc, ca să mă asigur că-i tot acolo, că-i bine și că m-așteaptă.

Când era timp frumos afară, ajungeam la Nuc cu răsuflarea tăiată. Fugeam spre el, mai mereu, dornică să-i prind crengile, să mă ia pe sus, să mă liniștesc. Nu știu dacă vedeam în el vreun trimis al părinților mei reali sau un stâlp de rezistență. Nu îl salutam în vreun fel. Ce făceam, în schimb, de fiecare dată, era să mă hotărăsc dacă mă pun pe creanga a doua sau a treia. Iar, în alte dăți, dacă arunc furnicile de pe scoarță cu piciorul sau le las să mă ciupească de genunchi. Apoi, vorbeam. Cu Nucul sau cu mine, nu sunt sigură, dar o făceam în gând și sigur era mai mult o confesiune a demersurilor zilei și rar îmi șopteam singură „Oana, ești puternică, poți trece peste orice”, prefăcându-mă că vine de la el și nu din mine.

Peste ce să trec, nu știu. Aveam note bune la școală, învățătoarea mă lăuda constant, părinții mă iubeau, mergeau la serviciu, iar la ora patru după-amiaza, dacă se întâmpla să lucreze în aceeași tură, veneau acasă cu banane și dulciuri. Mai mult, le spusesem tuturor că un băiat din clasa mea îmi declarase iubirea lui, cu toate că nu se întâmplase așa. După ce că lumea școlii mă știa de deșteaptă, acum eram și personaj de telenovelă inocentă, cu chicoteli între domnișoarele celelalte care (probabil) erau geloase că cel mai frumos băiat din clasă mă plăcea. Pardon, mă iubea!

Dar mie tot nu-mi convenea viața mea și încă așteptam să se oprească o mașină și să mă ia pe sus și să mă ducă printre artiști, să cresc și să devin scriitoare. Privind în urmă, nu știu dacă ceva din cărțile citite pe câmpiile satului mi-au dat de înțeles că viața celor care le scriseseră era temeinic frumoasă, liniștitoare și potrivită pentru mine. Știu doar că atunci când suntem mici vrem să fim multe lucruri și nu știm de multe ori de unde ne șutim dorințele. Așa mi-a spus mai târziu o prietenă, când m-am certat că am uitat multe detalii din copilăria mea.

Cu timpul, spre final de școală primară, când deja discuțiile în Nuc mă calmau și mă gândeam din ce în ce mai rar la părinții artiști plecați departe, am realizat altceva: că sunt prea sensibilă și că, la un prim atac extraterestru sau la vreun sfârșit necruțător de lume, aș cădea la pământ mai ușor decât furnicile pe care tot încercam să le dau jos cu piciorul. Așa că trebuia să mă antrenez.

Pentru viitorul meu de scriitoare începusem deja să citesc, și nu orice, ci Singur pe lume. Dar tot aveam picioare garofițe, eram plăpândă, construcția de bebe grăsun de altă dată se lungise. Dezvoltasem și un tic nervos clipind continuu, așa că mă procopsisem cu ochelari de vedere. Eram țintă clară pentru federația extraterestră, ce să mai spun!

Cronometram cât timp îmi lua să mă cocoț în Nuc, dar și să cobor, dacă puteam să mă urc pe cea mai înaltă creangă, și împărțeam în porții egale și infime ciorchinii de struguri care porniseră din parii de viță de vie și se agățaseră de brațele copacului. Înțelegeam că, în cazul unui atac, hrana se reducea drastic și că reușita misiunii de supraviețuire începea cu raționalizarea ei. Nucul mă proteja, iar cu puterile pe care i le creasem puteam să îmi păzesc curul (și viitorul artistic) de extratereștri.

Am tot crezut așa o perioadă, până când am ajuns în clasa a cincea și m-am apropiat de o fată. O chema Georgiana și, spre deosebire de nuc, ea putea să-mi vorbească, nu doar să asculte. Prietenia cu ea și anii de gimnaziu mi-au dat răgazul de care aveam nevoie să descopăr că satul nu se rezuma la casa mea și la nucul dintre parii cu viță de vie. Mergeam la Georgiana acasă, ascultam manele de pe TarafTV, adunam postere cu formația RBD, pe care am iubit-o și eu, și ea așa tare, că am mai racolat două fete, sora ei și o verișoară de-a mea, și-am dat concerte în vacanțele de vară.

Nu mi-am reproșat niciodată că am sărit dintre crengile nucului în lumea de jos, a satului, unde unii copii mă făceau ciudățică și tăcută, dar alții, printre care Georgiana, m-au plăcut și luat la joacă cu ei. Pe nuc îl vedeam tot mai rar, când voiam să mă mai plimb pe câmpii sau când mergeam cu ai mei în valea casei, cum spuneam între noi, ca să adunăm strugurii.

Am simțit despărțirea de-abia în timpul liceului, când m-am urcat în nuc și am căzut. Mă provocase Andu, care știa că în trecut făceam doar asta. Dar nu și motivele reale. Maică-mea era alături și urla să stau cuminte și să nu încerc. Tot am făcut-o, dar nu m-am lovit, ci doar mi-am julit coatele și mi-am spus că nucul nu mai e de mine.

M-am aruncat în altele – în prietenii cu oameni, nu cu copaci. Am terminat liceul, am mers la facultate, am povestit colegilor, prietenilor, iubiților, și nu nucului. Mi-am spus că el s-a întâmplat a fi ceva doar pentru mine – cea de-atunci, întoarsă cu spatele la casele din sat, prigonind furnicile de pe crengile lui cu picioarele goale. Mi-am promis în taină că nu voi vorbi despre asta. Asta până de curând, când prinsă la cei 22 de ani ai mei între întrebări despre vulnerabilități și cum le dojenim fiecare-n parte, mi-am zis că toți avem nucul nostru și că fi cazul să vorbesc despre al meu.

Cu gândul ăsta, am sunat-o recent pe maică-mea să o întreb dacă stăteam chiar atât de mult în nuc. Se pare că da. „Nu mă speriam dacă nu te găseam prin curte. Te strigam și îmi răspundeai din vie. Ziceai: Da, mami, sunt aici. Iar eu te lăsam. Știam că ești în Nucul tău”, mi-a spus. Privind în urmă, cred că anii aceia au fost în fapt o lungă conversație cu mine, nu cu nucul. El doar mă lăsa să plâng, nu mă certa, nu îmi zicea că-s ciudățică. Era un refugiu în care eu îmi cloceam planurile de supraviețuire și îmi dregeam fricile și tristețile.

Scriitoare încă nu am ajuns, dar recent am terminat facultatea de jurnalism și tot cu scrisul vreau să merg mai departe. Poate c-o să povestesc și despre oamenii satului, cum promisesem unei Oane mai mici sau despre părinții mei reali, cei din acte, pe care i-am găsit ulterior ca fiindu-mi artiști: mama frumoasă, cititoare, cu voce, cu talent la pictură și tatăl – posibil poet într-o viață anterioară. Cei care mi-au acceptat necontenit fugile, în fapt.

Uneori, când mă întorc acasă, mă adâncesc pe-aceeași potecă șleampătă, diriguită de parii de vie. Pitită sub umbrele harnice ale frunzelor de nuc care-mi îmbrățișează corpul, mă întorc un timp la vârsta la care oftam cocoțată pe-o creangă de copac și simt că am devenit mai puternică.

S-ar putea să-ți mai placă:
Acasă: o călătorie în timp

Un scoțian caută exoticul departe de casă și găsește mai mult acasă decât se aștepta.

Lansăm #17 cu DoR Live à la Cluj

Evenimentul este sold-out // Miercuri, 17 septembrie, revista prinde viață. Lansăm Decât o Revistă #17, numărul…

Cele mai bune povești din 2017

Din 2017 rămânem cu o sumedenie de povești care ne-au cucerit prin voce, structură, curaj și prin felul în care…

7 trupe de urmărit

Acest clip a fost filmat și montat de prietenii de la All Hollow, cu care am colaborat la realizarea unui pictorial…

Mici Victorii Civice: Clubul de Rugby

Un pasionat de rugby din Băicoi vrea să schimbe viața copiilor din oraș prin sport.

De-aici sunt

După 10 ani la un ocean distanță, m-am întors să-mi înțeleg moștenirea, rădăcinile și pe mine.

Lecturi pentru Gopo (şi un clip)

La începutul săptămânii s-au anunțat nominalizările…

A vorbi despre nedreptate

#metoo ne‑a învățat că schimbarea este posibilă și se poate face în pași mici sau în salturi mari, dar și faptul…

Şoc, groază şi exclusivităţi

Despre cum presa simte enorm și vede monstruos – și trădează democrația pe care ar trebui să o servească.

În inima internetului

În al șaselea oraș al României ca număr de locuitori, doctorii nu au putut găsi o soluție pentru problemele cardiologice…

Vă rugăm să ne scuzaţi, cum mai vreţi să protestaţi?

La Cluj, protestele au scos (mai) toate bulele în stradă.

[Eseu] De unde vin

Mi-am trăit întreaga copilărie între blocurile care formau Vietnamul, un complex de beton ca un „r” mic, întors,…

Magicienii

Un spectacol cu numere incendiare prezentate de noua școală a iluzionismului românesc: Vlad Grigorescu, ghicitorul…

Comoara lui Iulian

Povestea descoperirii celui mai mare tezaur monetar din România.

Locuințele nimănui

O femeie își oferă viața în schimbul unei case.