Retrovizoarele unui emigrant recent

După 15 ani de luptă cu morile de vânt, mi-am pus țara în raniță și m-am mutat la Luxemburg. Acest text este despre…

După 15 ani de luptă cu morile de vânt, mi-am pus țara în raniță și m-am mutat la Luxemburg. Acest text este despre ce am lăsat în urmă.

____________________

Dreptul împinge ușor, stângul se ridică, pornim semnalizarea, luăm stânga total de volan, ne
punem în mișcare cu asigurare temeinică în oglinda spate și… Ce vrei, mă, dementule? Claxonează, da, așa, parcă tu n-ai fost începător.” Instructoarea mea oftează și dă din umeri. „Ce zici, măi, Miruna, de nebunii ăștia? Hai, plecăm.”

Trag de volan, arunc o privire în oglinda laterală stânga și mă inserez cu precauție în traficul bucureștean. Este 10 dimineața, sfârșit de iulie 2010, afară sunt 40 de grade la umbră și curg apele pe mine. Mă simt murdară și proastă, deși nu conduc rău.

Sunt la a șaptea lecție cu instructoarea mea, Rodica, o tipă propusă de tata, pe care-l rugasem să-mi găsească pe cineva cu care să pot comunica. Sunt în țară pentru o lună, cât durează să fac școala de șoferi. În rest, trăiesc la granița dintre Germania și Luxemburg și lucrez pentru o instituție europeană.

Am plecat din România acum un an. În acea zi, priveam în oglinda retrovizoare din dreapta, cu ochii înecați în lacrimi și mâna pe gură să nu urlu. Porneam către Luxemburg cu mașina plină și sufletul golit. La volan era Radu, prietenul meu, care lăsa și el în urmă un job bun, prieteni și părinți. În oglindă îl vedeam pe tata în mijlocul străzii, din ce în ce mai mic și mai departe, în fața casei în care am trăit, cu mici întreruperi, toată viața.

Casă care a devenit chiar ea un vajnic motiv de dorință de emigrare, când vizavi s-a deschis o spălătorie auto nonstop. Zgomotul continuu, de care nicio autoritate, nicio petiție și nicio rugăminte nu păreau să mă poată apăra, m-a făcut să îmi doresc cu disperare să trăiesc într-un loc unde un astfel de viol la tine în casă să nu fie posibil.

N-a fost, firește, doar casa.

M-am născut în 1976 și presupun că am fost printre privilegiații vremurilor de atunci. N-am suferit lipsurile degradante despre care auzeam în jur, am suportat doar câteva ierni foarte friguroase. Am făcut limbi străine de la patru ani și am avut pian (nu s-a lipit de mine), televizor color și video în anii ’80. Mama preda economie la Academia Ștefan Gheorghiu și tata era profesor de chimie. Am fost comandantă de detașament. Mi s-au făcut toate poftele și am fost pusă să mă produc în fața cercului social al familiei cu toate poeziile în franceză și detaliile din Legendele Olimpului pe care le puteam reține.

Nu știu de ce am fost mereu revoltată. De ce aduceam acasă cei mai indezirabili colegi să se uite la video și să mănânce cartofi prăjiți. De ce contestam frecvent regulile și autoritatea (mă rog, știu, pentru că mi se păreau idioate, deși multă lume mă asigura că nu erau). Prin liceu am făcut o fixație cu lucrurile făcute drept și corect. Apoi cu nevoia de a-i ajuta pe alții. Nu știu de unde mi s-au tras, dar în timp mi-am dat seama că trăiam într-unul dintre cele mai neprielnice locuri pentru genul ăsta de fixații.

***
De ce ne-am oprit?”, mă chestionează Rodica, aruncând o privire îngrijorată în retrovizoare.

„Păi m-am gândit să-l las și pe ăsta să iasă de la benzinărie, chiar dacă nu sunt obligată să-i cedez trecerea”, spun eu senină.

„Miruna, mergi mamă, ne claxonează ăștia și fără motiv, darămite așa… Las’ că iese el.”

Chiar. Ce dracu’ îmi imaginam că se va întâmpla, îmi spun, rememorând nenumăratele intersecții din Luxemburg unde șoferi zâmbitori și puțin absenți se invită pe rând să treacă, ignorând liniștiți semnele.

Luxemburgul pare neverosimil în România. Parcă e un univers paralel. Micul ducat bogat și burghez are cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume în 2009, cei mai încremeniți în timp oameni cu putință și un monument al bancherului în sânul cartierului unde înfloresc industria de finanțe-bănci, consultanța și, firește, instituțiile europene.

Din păcate, piața muncii e închisă pentru români și bulgari până în 2011, drept care, la un an de când am plecat, prietenul meu este încă în căutări. Cea mai bună alternativă pentru el par tot instituțiile europene, mai ales că interdicția de muncă s-ar putea prelungi până în 2014.

De când am plecat, am descifrat gravitatea crizei din țară prin numărul de mailuri pe care le primeam de la prieteni, cerându-mi să explic „cum am ajuns acolo”.

Ce să le zic?

România a răscolit mereu în mine o furie sufocantă și o dorință de luptă așijderea. Am făcut voluntariat la Salvați Copiii de la 17 ani. Băteam Gara de Nord cu grupuri de suedezi și ne băgam prin canale după copiii străzii, să vorbim cu ei și să încercăm să-i ajutăm. Am mers cu bicicleta prin București pe vremea când puțini o făceau. Experiența cea mai înfricoșătoare a fost când un șofer ne-a urmărit pe mine și pe Radu, încercând să-l lovească pe el, în timp ce urla că bicicliștii n-au ce să caute pe stradă.

Am lucrat în ONG-uri majoritatea vieții mele, încercând să îndrept, într-un fel sau altul, legile, infrastructura, practicile, eterna mentalitate, nedreptatea, sărăcia, inegalitatea. Din același motiv am făcut Jurnalistica. Am organizat proteste și flash moburi pentru cauze variind de la războiul din Irak în 2003, discriminarea minorităților sau drepturile bicicliștilor, la ceva manifestare hippie care promova, în principal, ideea de dragoste pentru aproape.

Au fost mai bine de 15 ani de luptă cu morile de vânt. Și, deși m-au făcut să mă simt vie și necesară și mândră și puternică, m-au și îndoit. Aproape orice reușită se risipea, futilă, în marea de probleme și nepăsare din jur. La un moment dat, mi-am dat seama că nu încetez lupta pentru că nu pot altfel, nu neapărat pentru că mai și cred că va schimba ceva.

Pe lângă partea de ONG, m-am băgat în toate chestiile posibile: traduceri, comunicare și relații publice, jurnalism, training, CSR, management. Voiam să construiesc o altfel de țară. Exista undeva, nedefinită, o Românie posibilă, cu oameni care își vedeau de treabă, autorități publice corecte, comunități dornice de proiecte și dezvoltare durabilă și o stare de spirit eminamente pozitivă.

Uneori, ca în cazul jobului din care am plecat din țară (PR al asociației MaiMultVerde), simțeam că am reușit să pun o piatră, poate chiar două, la temelia visului ăstuia. Aveam impresia că noi chiar schimbăm oameni și obiceiuri. Ziua în care am deschis Cicloteque, primul centru de închiriat biciclete din București, a fost glorioasă pentru mine. În România, îmi spunea mereu Dragoș Bucurenci, prietenul și șeful meu la MaiMultVerde, „totul e de făcut”. E adevărat, dar poate deveni atât de obositor să faci totul.

În paralel cu lupta cu țara, m-am ținut și de planul B: emigrarea. Mi s-a spus de nenumărate ori că ar trebui să plec și-am început să mă gândesc serios la asta din 2004, la începutul relației cu Radu. Ăsta era visul lui și, când mi l-a împărtășit, mi-am dat seama că și eu cochetam cu ideea, dar nu o formulasem încă. Votasem pentru Canada, pentru că acolo condițiile emigrării păreau umane. Prin 2005 am decis să fac ceva în sensul plecării, deși eram convinsă că vom pleca pe mâna lui Radu, care-și căuta un job de IT în Canada. Nimic din tot ce știam eu nu era interesant pentru canadieni.

Așa că m-am apucat să merg, destul de în dorul lelii, la câteva concursuri organizate de instituțiile europene: corector, traducător, PR, expert pe politici. Mi-era de folos că mă împrăștiasem în atâtea direcții profesionale. Unul dintre concursuri a rezultat într-o ofertă de job în Luxemburg, la trei ani după ce fusesem anunțată că sunt pe lista de rezervă. Am acceptat-o după câteva săptămâni de cumpănire îngrijorată și multe îndoieli.
Vă răspunde asta la întrebare? Poate am avut doar foarte mult noroc, nu știu.

***

Am mâinile pe volan și simt cum soarele îmi zburătăcește creierii. Pe dreapta mă depășește din scurt un Logan, care îmi taie apoi fața și se oprește 20 de metri mai încolo la semaforul roșu.

„Lasă, acolo n-o să ai probleme de-astea”, spune Rodica împăciuitor. Opresc și eu la stop și văd cu coada ochiului, în oglinda din dreapta, un biciclist. E un bătrân care se uită lung și dezaprobator în mașina noastră când ajunge în dreptul geamului. Îi zâmbesc, ca de la biciclist la biciclist. Întoarce capul scârbit și trece mai departe.

Când am plecat, am crezut că se sfârșește lumea.

Lăsam în spate un anturaj enorm, o bulă consistentă de „de-ai mei”, oameni cu care simțeam că pot trece și marea. Toate rădăcinile. Tot ce-mi era drag și familiar. Îmi dădeam seama, judecând la rece, că plec de frică. Că nu pot trăi cu ideea că, peste 10 ani, când voi fi îmbătrânit într-o țară în derivă, în cel mai ostil oraș al ei, voi ști că am avut cel mai sigur tichet de plecare și că l-am ignorat.

Plecam de teamă că va trebui să interacționez consistent cu sistemul de sănătate sau justiție. Că o să îmbătrânesc în București, eventual crescând un copil bolnav de astm și nevroză precoce. Că nu vedeam niciun orizont undeva unde „cu rupere de pulă mă trezesc dimineața”, am încheiat citatul. (Paraziții, Motive, pentru cine se întreabă).

Primele luni de exil au fost momente de descoperiri ferice și viață idilică, în ceea ce un prieten numea „o societate bazată pe bunăvoință și încredere”. M-am mutat în Germania într-o casă mare și frumoasă, cu cel mai bun vibe posibil, râu în față, cireș și tufe de liliac în curte, vecini bonomi care locuiesc în case de „turtă dulce”, cum le numește alt prieten. Satul meu este înconjurat de o rețea de piste de bicicletă de 180 de km. Ne spunem toți bună ziua când ne întâlnim, ne tundem iarba din grădini și avem o brigadă de pompieri voluntari care face simulări de incendiu cel puțin o duminică pe lună.

În timp, m-am învățat cu munca și cu mediul din instituții. A venit pisica. Au venit părinții și prietenii în vizită. S-a făcut frig. Am făcut primul Crăciun departe de România. S-a făcut și mai frig. S-a făcut greu. Radu nu avea job, eu mă simțeam copleșită de schimbări, nu mai știam încotro mă îndrept, mă simțeam alienată și tristă.

La începutul primăverii am făcut o depresie cât hăul. Totul era rău, totul era greu, totul era întunecat.
Mi-era un dor sfâșietor și brusc de locurile mele natale, idealizam de la distanță orice poveste, simțeam că se întâmplă lucruri la care eu nu iau parte și că dispar puțin în amintirea prietenilor mei cu fiecare absență. În aprilie, mi-am dat seama că o iau razna și mi-am luat bilet de avion.

Am ajuns în țară după opt luni de depărtare și am început să plâng când am văzut sigla luminoasă Carrefour în timp ce avionul ateriza. Când am pus piciorul pe pistă, am simțit că m-a băgat cineva în priză, că trag energie prin tălpi și că îmi revin. Am știut că am o legătură organică cu locul în care m-am născut și că tot ce trebuie să fac este să vin din când în când ca să o reînnoiesc. Și am știut, la primul viraj al mașinii dinspre Otopeni spre București, uitându-mă la peisajul din jur, că sunt foarte fericită că am venit, că aștept avidă zilele următoare, dar și că mă bucur că există un Luxemburg la care să mă întorc.

***

E început de august 2010 și sunt pe Lipscani, cu doi prieteni cu bicicletele. Mă zgâiesc, incredulă, la noua configurație a zonei. Nu demult, acolo erau doar străzile prăfuite și cele câteva terase care par să fi fost acolo de la începutul lumii. N-am avut niciodată cine știe ce atașament față de Lipscani, dar am fix sentimentul pe care îl încercam în Vamă, acum vreo 10 ani, când îi vedeam pe cei care mergeau în Salsa. Și atunci, și acum, ei par să fi câștigat. Ei o să câștige mereu.

Când o să cobor de pe bicicletă ca să mă întâlnesc cu un director de comunicare al unui sponsor, o să mi se spună la recepție că nu pe acolo intră curierii. Când o să zâmbesc la întâmplare pe stradă, o să primesc înapoi, cel mai probabil, o privire acră. Când o să adun gunoaie cu voluntarii din zonele de picnic, o să ne cheme niște petrecăreți la ei la rulotă „să luați și berile astea, păpușă, că oricum le aruncam în râu”. Când o să întreb pe cineva de ce a întârziat la întâlnire, o să se uite la mine ciudat. Când o să vreau să acord prioritate fără să fiu nevoită, o să fiu acoperită de un cor de claxoane și înjurături. Când o să am încredere, o să-mi fie înșelată. Când o să am nevoie de ajutor… Ei, uite, aici mi-a fost frică să ajung.

E a treia vizită de când am plecat și e clar cea mai lungă și cea mai dificilă. Am venit să fac școala de șoferi în țară pentru că locuiesc în Germania și nu vorbesc boabă de germană. Iar cu Luxemburgul, unde aș putea da examenul în franceză, nu am o relație administrativă. Oricum, domiciliul meu în acte este încă în România și tot în română învăț cel mai bine. Vizita asta prelungită îmi ridică nenumărate semne de întrebare. Da, prietenii sunt tot aici și ne iubim ca-n prima zi, ba chiar mai bine, acum că ajung rar. E mai de substanță interacțiunea, totul trebuie spus repede, că mâine-poimâine dispar iar din peisaj. Salata de vinete cu roșii e la fel de bună. Mi-s la fel de dragi nopțile de vară când mă perind pe bicicletă dintr-o vizită în alta, din Cișmigiu (care miroase a pipi de la sute de metri depărtare) la Una, Verde Cafe, Baraka sau Uranus. Mi-e la fel de drag să merg la Cărturești și să fug din MŢR în Kiseleff. E bine să fii în România în vacanță.

Am umblat prin București în vara asta ca o apucată. Voiam să-l respir și să-l simt într-o mie de feluri. Iubesc locul ăsta, dar nu pot să pretind că peisajul nu e dezolant. Că nu văd toate gheretele slute de plastic care au împânzit orașul, toate gunoaiele de sub balcoane și ferestre. Că nu am senzația că mulți prieteni se plâng fără să facă nimic ca să schimbe ceva. Că nu mă simt norocoasă că am scăpat de aici, că mi-e rușine că mă gândesc la asta de câte ori sunt la un pas să-mi rup gâtul în vreun canal nesemnalizat sau vreo piatră proptită pieziș în mijlocul asfaltului.

Ezit să las gândul ăsta scris. Nu vreau să fiu o detractoare. Mi-e dragă România într-un fel copleșitor, dureros, imposibil. Dar nu o (mai) simt ca pe casa mea. Ultimele luni de criză profundă, șomaj galopant și isterie fiscală îmi par desprinse dintr-un film de un absurd grotesc. E haos și e sărăcie și parcă toată lumea e la pândă, așteptând să se întâmple ceva. Orice. Și eu nu știu dacă aș mai putea să joc jocul ăsta până la epuizare.

Viața mea „de dincolo” e poate ceva mai sterilă, sigur nu vezi un film de Mungiu la fiecare colț, la fiecare cinci minute. E calmă, așezată, lipsită de încordare, încrâncenare, grabă fără rost sau disperare. M-am resemnat că o să port mereu cu mine o bucățică de nostalgie și una mai mare de dor.

Dar când mă gândesc la „acasă”, văd casa albă de pe malul râului, locuințele de turtă dulce, pistele de bicicletă, autostrăzile, calmul, rigoarea și bunăvoința oamenilor din jur. Aud liniște și am sentimentul că orice e posibil.

***

Ochișorii ploaie în oglinzi, mergem legat, ușor, drăguț, ca o domnișoară, te concentrezi, n-o faci pe Rodi de râs, da?”

Dau viguros din cap și mă uit cu simpatie la femeia de alături. Suntem la ultima oră de traseu înaintea examenului practic. Conduc dinspre Piața Presei pe Barbu Văcărescu, îndreptându-mă spre parcul IOR, unde se strâng toți candidații. Traficul e încă uman și eu, stăpână pe comenzi. Așa vreau să fiu și la examen.

De când am venit aud numai povești apocaliptice despre traseu. Că nu se poate fără șpagă, oricât de bine ai conduce. Că te pică prima oară din principiu. Că îți vorbesc urât, îți dau comenzi din scurt ca să nu le poți executa și te umilesc, doar pentru că pot. Am auzit chiar și o poveste de hărțuire sexuală. Ideea generală era, oricum, că nu-l iau. (L-am luat.)

Am ales să închid urechile și să spun: cred că dacă îți faci treaba, te porți ca un om normal și ai încredere în tine, ai o șansă bună. Până la urmă, asta am făcut toată viața în România: mi-am văzut de treabă și am ignorat corul care prevestea cele mai sumbre nenorociri.

Privesc în retrovizoare calculându-mi la secundă depășirile și îmi dau seama ce golancă aș putea să devin dacă aș ajunge să conduc constant în orașul ăsta. Nu, n-aș depăși prin dreapta, n-aș claxona cum se face verde și nici n-aș tăia fața de câte ori mi s-ar părea că cineva nu se grăbește suficient. Dar probabil m-aș lăsa târâtă de dramul de sălbăticie indispensabil dacă vrei să supraviețuiești în traficul din București.

Îmi permit o secundă de visare la drumul care urcă molcom printre dealurile cu viță de vie din satul meu nemțesc. Sunt la fel de la locul meu acolo cum mă simt acum pe Barbu Văcărescu. Mâine, orice aș face la examen, am biletul de întoarcere cumpărat. Mă duc acasă, mă gândesc cu o umbră de zâmbet, apoi arunc o privire rapidă în retrovizoare și mă afund în trafic.

____________________

* Vrei să ai textul Mirunei și DoR #4 în format tipărit? Dă un mail la comanda@decatorevista.ro și ți-o trimitem prin poștă cu plata ramburs (25 RON + taxe poștale).