Retur

Nu demult, Florin Mergea și Horia Tecău erau viitorul tenisului românesc. În timp ce Tecău a ajuns în primii 10…

Nu demult, Florin Mergea și Horia Tecău erau viitorul tenisului românesc. În timp ce Tecău a ajuns în primii 10 din lume la dublu, de Mergea nu s-a mai auzit nimic și, o perioadă, chiar s-a lăsat. În urmă cu un an, a decis să revină.

__________________________________
De Andreea Giuclea

__________________________________
 
 Zgura de pe terenul central al Arenelor BNR pare de caramel sub soarele sfârșitului de aprilie. E cel mai așteptat meci de dublu de la Openul României, BRD Ţiriac Năstase Trophy, cel mai mare turneu de tenis pe zgură din estul Europei, cu premii în valoare de 400 de mii de euro. Ploaia prevăzută de prognoze nu s-a abătut încă asupra Arenei Centrale, cea mai mare din cele patru ale turneului. Aerul este înăbușitor și vântul abia dacă adie.

Florin Mergea intră al doilea pe teren, în urma partenerului său de dublu, Andrei Dăescu. Calcă hotărât pe zgură cu adidașii negri și străbate jumătate de teren, până în dreptul fileului. Jucătorul de 27 de ani poartă echipament alb, completat de o bandană, tot albă, care îi acoperă fruntea și îi ține strâns părul negru. În mijlocul frunții, pe bandană, e sigla sponsorului Prince, un „P” la fel de verde ca ochii lui. Continuă până în dreptul băncii joase de lângă scaunul arbitrului, unde își lasă geanta, își ia o sticlă de apă, se așază și o caută cu privirea pe Daiana.

Daiana, soția lui în vârstă de 25 de ani, stă fix în față, pe partea opusă a terenului, în primul rând de scaune din loja jucătorilor. Îmbrăcată în blugi, o cămașă albă și o geacă de piele maro, ține pumnii strânși sprijiniți de balustrada roșie care desparte terenul de scaunele verzi din tribune. Se uită fix la el și dă ferm din cap, a aprobare. Dacă nu era ea, el probabil n-ar fi fost pe teren.

__________________________________

Mergea, cel mai scund din cei patru jucători, ia o gură de apă și se ridică pentru loviturile de încălzire. Spectatorii încep însă să aplaude abia când adversarii se ridică și ei de pe bancă. Suedezul Robert Lindstedt și românul Horia Tecău sunt favoriții turneului și ocupă locul 5 în clasamentul mondial de dublu.

Tecău, 27 de ani, este cel mai bine clasat jucător român în ierarhia mondială. În februarie a câștigat finala de dublu mixt de la Australian Open, împreună cu jucătoarea americană Bethanie Mattek-Sands. A fost primul titlu de Grand Slam câștigat de un român după 34 de ani de la victoria Virginiei Ruzici la Roland Garros în 1978.

Nu e însă primul titlu de Grand Slam din palmaresul brașoveanului crescut la Constanța. Împreună cu adversarul lui de azi, Florin Mergea, Tecău a câștigat de două ori Wimbledonul la juniori. Cei doi păreau să fi pornit pe un drum comun spre succes, însă doar Tecău a ajuns acolo unde își imaginau amândoi. De când s-au despărțit definitiv în 2009, Tecău a urcat constant, în timp ce Mergea a intrat într-un con de umbră și chiar a vrut să se lase de tenis. Acum, la un an de când a hotărât să revină, e din nou pe-același teren cu Tecău, dar de cealaltă parte a fileului.

__________________________________

Cu trei zile înainte, istoria lor comună a fost aplaudată de cei 5.000 de spectatori care și-au petrecut seara de duminică la meciul demonstrativ caritabil care i-a avut în prim plan pe Tecău, Andrei Pavel și foștii fotbaliști Gheorghe Hagi și Iosif Rotariu. Crainicul care l-a prezentat pe Tecău a amintit publicului de rezultatele obținute la juniori alături de Mergea. În timp ce i se rostea numele pe stadion, Mergea se antrena în liniște, la câteva minute de mers pe jos, pe un teren ascuns în spatele teraselor și tonetelor de hot-dog.

Era primul lui antrenament, pentru că abia se întorsese de la Roma, unde el și Dăescu au pierdut finala unui turneu. Din februarie, de când au început să joace împreună, au participat la opt turnee, din care au câștigat patru. Călătoresc singuri, doar ei și Daiana, se antrenează unul pe altul și își plătesc drumul, cazarea și masa, pentru că la turneele futures, prima treaptă a tenisului profesionist, nu au nimic asigurat. Au aflat în ultimul moment că primesc wild card la București (ceea ce înseamnă că pot juca, deși nu s-au calificat pe baza clasamentului). Când au aterizat, au citit mesajele de la prietenii care îi anunțau că tragerea la sorți i-a adus în fața lui Tecău și Lindstedt, favoriții turneului.

„Incredibil :-))))” a fost reacția Daianei pe Facebook.

Cei patru jucători schimbă câteva mingi de încălzire. Pe partea stângă a terenului, Lindstedt și Dăescu bat mingea ca la un antrenament ușor, iar în dreapta, Mergea și Tecău se privesc peste fileu. Nu e prima oară când se înfruntă. Toamna trecută, la ediția precedentă a Openului, perechea româno-suedeză i-a învins pe Mergea și partenerul lui de atunci, Victor Anagnastopol, tot în primul tur. De atunci, Mergea a urcat 273 de poziții în clasamentul de dublu, până pe 174. În timp ce mingile zboară ușor deasupra fileului, între racheta Wilson a lui Tecău și Prince-ul lui Mergea, crainicul vorbește din nou de trecutul lor comun.

Pentru că erau printre cei mai buni juniori din țară, se întâlneau mai mereu la turneele naționale. Au jucat prima oară împreună la 14 ani, la Campionatele Europene de la San Remo, unde au și câștigat. În 2002, au câștigat Wimbledonul și au jucat finala la Australian Open, iar anul următor au triumfat din nou la Londra. Tot atunci, Mergea s-a impus și în proba de simplu, performanță pe care au mai reușit-o doar australianul Pat Cash în 1982 și elvețianul Roger Federer în 1998 (ambii au câștigat apoi Wimbledonul și la seniori).

Rezultatele bune și accidentările lui Andrei Pavel și Gabriel Trifu, dublul consacrat al României, le-au permis celor doi juniori să debuteze în Cupa Davis în septembrie 2003, într-un meci de baraj cu Ecuador, despre care jurnalistul Cristian Tudor Popescu, un cunoscător și comentator al tenisului, își amintește că a fost unul de legendă. Cu o echipă tânără, formată din Victor Hănescu (atunci, 22 ani), Răzvan Sabău (26 ani), Tecău și Mergea (ambii, 18 ani), România a evitat atunci retrogradarea în zona euro-africană, într-o confruntare care a intrat în istoria Cupei Davis pentru cele mai lungi meciuri (toate jucate în cinci seturi). Într-o astfel de întâlnire, meciul de dublu e important pentru că asigură unul din cele trei puncte necesare pentru victorie, iar succesul neașteptat al celor doi debutanți, în fața unei echipe mai experimentate și mai bine clasate și într-o atmosferă ostilă, a adus România în avantaj.

După meciul din Ecuador, Pavel și Trifu, reveniți după accidentări, au fost preferați în Cupa Davis, decizie despre care Popescu crede că a fost una din cauzele destrămării perechii Mergea-Tecău, căreia nu i s-a oferit șansa de a se afirma și de a câștiga experiență. „Nu s-a pus miza pe ei, ceea ce mi s-ar fi părut normal, fiind un cuplu tânăr”, spune jurnalistul. „Fiecare s-a descurcat cum a putut și, în timp, și traiectoriile lor personale s-au despărțit.”

__________________________________

Înainte de fiecare serviciu, Tecău își scutură zgura de pe adidași, lovind scurt cu marginea rachetei în talpa fiecărui picior. E primul set și scorul e 3-2 pentru Mergea și Dăescu. Tecău servește din partea stângă a terenului, din dreptul lojei în care stau Daiana și apropiații lui Mergea. E 15-40 și șansă de break pentru cei doi români, moment în care ar putea prelua conducerea (ca să câștigi un set, trebuie să te detașezi la două game-uri, iar pentru asta trebuie să câștigi un game pe serviciul adversarului, adică să faci break). Publicul simte momentul greu pentru Tecău și începe să aplaude sacadat, din ce în ce mai repede. La prima încercare, mingea galbenă se oprește în plasă. Al doilea serviciu îl găsește pe Mergea în stânga, aproape de fileu, balansându-se de pe un picior pe altul, ca un boxer așteptând lovitura decisivă. Reușește un retur puternic, mingea străbate terenul în diagonală, mușcă zgura aproape de linia de tușă, apoi iese afară. Mergea izbucnește într-un strigăt eliberator, iar Daiana se ridică în picioare, aplaudând. E 4-2.

__________________________________

După meciul cu Ecuador din 2003, Mergea și Tecău n-au mai jucat împreună în Cupa Davis până în februarie 2007. S-au concentrat amândoi pe carierele de simplu, iar dublul a rămas în umbră, ca plan de rezervă. Deși antrenorii i-au sfătuit să se axeze pe dublu, le era greu să renunțe la visul unei cariere de simplu, mai ales când rezultatele de la juniori îi încurajau: Mergea a fost numărul doi mondial, iar Tecău s-a apropiat și el de primii zece (cea mai bună clasare a fost locul 12). „Era absurd la 19 ani să abandonăm simplul și să jucăm dublu”, mi-a spus Mergea într-una din discuțiile pe care le-am avut. „Măcar dacă nu jucam bine, dar fiind câștigător de Grand Slam, iar el semifinalist, nu poți să nu joci. Plus că în România nu e nicio mentalitate în legătură cu jocul de dublu. Pentru români, dublul nu există.”

Din când în când, jucau împreună pe unde se întâlneau. În 2003 și 2004 au câștigat la dublu șapte turnee futures de 10.000 și 15.000 euro și au început să joace și challengers (turnee mai mari, de la 25.000 în sus). Anul următor a fost singurul în care amândoi au fost mai sus în clasamentul de simplu decât la dublu, dar din 2006 au început să urce iar la dublu și să se apropie de prima sută (deși cariera de simplu era în continuare prioritară). Tecău, mai ales, a avut un salt de 250 de locuri, iar la sfârșitul anului l-a depășit pe Mergea cu 45 de poziții. În 2007, după o nouă victorie memorabilă în Cupa Davis, contra Franței, au început să joace mai des împreună, iar Mergea spune că la începutul lui 2008 și-au făcut chiar un plan de viitor.

Din acest motiv, a fost șocat când, în aprilie 2008, în timpul unui turneu la Roma, Tecău i-a spus, de pe o zi pe alta, că nu mai poate să joace cu el și că a decis să facă pereche cu elvețianul Yves Allegro. Mergea nu știe nici acum dacă a fost decizia lui sau a sponsorilor, cum i-a zis atunci Tecău, însă Allegro era mai bine clasat și l-a ajutat și pe român să urce în clasament. (La dublu, prezența pe un tablou principal se face în funcție de pozițiile celor doi jucători, astfel că fiecare își caută pe cineva mai bine clasat.) Tecău a jucat apoi cu Andrei Pavel, cu ajutorul căruia a intrat la turnee mai mari și a urcat în primii 50. De când l-a întâlnit pe Lindstedt în 2010, a continuat să urce până a ajuns în primii 10. Mergea, despre care antrenorii spuneau la juniori că era mai talentat decât Tecău, nu a reușit niciodată să urce mai sus de locul 103.

__________________________________

Tecău și Lindstedt recuperează avantajul chiar în game-ul următor, pe serviciul lui Dăescu. Însă după încă două game-uri care decurg normal, Mergea și Dăescu au din nou șansă de break și de a câștiga setul. E 5-4 pentru ei și Tecău servește din aceeași poziție ca înainte. Se face 30-40 și publicul aplaudă iar, încercând să-și încurajeze favoritul. Tecău își scutură din nou zgura de pe adidași cu racheta, în timp ce în depărtare se aude un tunet înăbușit.

Mergea și Dăescu punctează din nou pe serviciul lui Tecău și încheie setul victorioși.

Imediat după lovitura decisivă,  care i-a aparținut tot lui, Mergea se uită peste fileu la Daiana, spre care strigă un „daaaa!” scurt, îndârjit. Abia apoi se duce spre partenerul lui, se felicită și se îndreaptă amândoi spre bancă, pentru pauza dintre seturi.

__________________________________

Până anul trecut, când s-au întâlnit tot în primul tur al Openului României, aproape toate meciurile directe dintre ei au fost câștigate de Mergea. Mergea își amintește mai ales de o victorie din 2008, din turul trei al unui turneu din Marrakech, pe care l-a și câștigat. Era la două săptămâni după ce Tecău începuse să joace cu Allegro, decizie cu care Mergea încă nu se împăcase. Spune că dacă ar fi rămas împreună, probabil ar fi ajuns mai sus decât este Tecău în prezent, chiar dacă mai încet. (Tecău nu a vrut să vorbească despre ce s-a întâmplat atunci între ei și spune doar că decizia lui Mergea de a renunța la tenis vorbește de la sine.)

Mergea recunoaște că pe Tecău l-a ajutat colaborarea cu jucătorul elvețian, dar spune că el nu ar fi făcut niciodată asta. „E ca și cum l-aș lăsa acum pe Andrei ca să joc cu altcineva. Nu se face chestia asta, din punctul meu de vedere.” Anul trecut, când s-au întâlnit la București, își dorea să-l bată din nou, dar n-a mai reușit; Tecău și Lindstedt au câștigat la limită, în setul decisiv.

__________________________________

Înainte de fiecare serviciu și în fiecare moment de pauză a jocului, Mergea o caută cu privirea pe soția lui. E important nu doar s-o simtă aproape, ci s-o vadă, să aibă mereu contact vizual.

Florin și Daiana s-au cunoscut în august 2005, la Târgu Jiu, când ea avea 18 ani și el 20. Era o seară în care au ieșit din întâmplare împreună, cu niște prieteni comuni, iar el s-a îndrăgostit pe loc de ea. Vorbesc de începutul relației lor ca și cum le-a fost predestinat să se întâlnească: el tocmai se întorsese dintr-un turneu din America, iar ea din București, unde dăduse admiterea la facultatea de medicină. În plus, cine se aștepta să se cunoască tocmai la Târgu Jiu, orașul lor natal, după ce el călătorise prin toată lumea, spune Florin, zâmbind. Daiana a observat că s-a uitat toată seara la ea, iar la final s-a oferit să o ducă acasă. A doua zi, l-a însoțit la antrenament, iar a treia zi i-a cunoscut familia. „S-a întâmplat totul foarte rapid”, spune ea și, de atunci, au fost foarte apropiați. Când el a trebuit să plece două săptămâni la un turneu în Franța, și-au scris câte 30 de mesaje pe zi. Așa au trecut primii ani, cu multe schimburi de mesaje, pentru că facultatea o împiedica pe Daiana să-l însoțească la toate competițiile.

S-au căsătorit în noiembrie 2009, la Târgu Jiu, la două luni după ce s-au logodit. Florin, care își dorea foarte mult o familie, a început să caute inelul de logodnă în februarie și a cerut-o în căsătorie în iulie, la New York. Avea nevoie de stabilitate, iar Daiana putea să i-o ofere. Acum îl însoțește la fiecare turneu, în țară sau afară. De pe margine, îl urmărește tot timpul cu ochii mari, verde deschis, să fie sigură că în momentul în care o caută cu privirea, e acolo.
„Dacă nu sunt atentă în vreun moment, mă uit la telefon sau ceva, imediat mă întreabă la final: cu cine vorbeai?”, spune Daiana râzând, iar Florin o completează: „Păi dacă eu sunt atent, să fii și tu, nu?” Daiana abia dacă respiră în timpul meciului, ține mereu pumnii strânși și din când în când îi strigă, nu tare, dar cât să fie sigură că o aude: „haide!” și aplaudă scurt, de două ori. Când se uită înspre ea, Daiana dă din cap ferm, ca și cum i-ar spune „hai, că poți” și ridică în aer pumnul drept, strâns.

Sprijinul ei e important pentru Florin, care are nevoie, când e pe teren, să simtă că e cineva lângă el care îl susține orice-ar fi. Înainte, când mergea cu tatăl lui în turnee, nu simțea asta.

Florin a crescut în Târgu Jiu, în casa bunicilor și apoi într-o casă spațioasă, cu două etaje. Tatăl lui, chirurg, a fost cel care l-a dus pe Florin la tenis la șase ani, să facă mișcare pentru că era plinuț (prietenii și familia îi spun și acum Dodo, de la „Dodolanu”). Pentru că era talentat și a avut rezultate de mic, de la 11 ani a început să plece la turnee internaționale, împreună cu tatăl sau cu alți copii și cu antrenorii lor. Cam o dată-de două ori pe lună, cei doi plecau din Târgu Jiu joia, la patru dimineața, și ajungeau seara la München, Viena sau Praga, unde Florin avea turneu până duminică. Luni dimineața, se întorceau, iar marți sau miercuri Florin Mergea Sr., medic chirurg, intra în gardă. La școală, Florin dădea teste ca să recupereze ce pierdea, iar în timpul liceului a făcut doi ani într-unul, ca să termine mai devreme și să se concentreze pe cariera sportivă. Tot pentru că era mai mult plecat (uneori și 35 de săptămâni pe an), nu-și amintește să fi avut mulți prieteni în liceu.

„A fost o alergătură mare, o viață grea pentru mine și pentru toată familia”, spune tatăl, un bărbat de vreo 60 de ani, cu păr grizonant și ochi albaștri, limpezi. Au făcut cu toții sacrificii pentru că au văzut că lui Florin îi plăcea tenisul. Florin, în schimb, spune că nu știe cât i-a plăcut și cât i-a fost impus. De mic, a avut un program strict, iar copilăria lui a însemnat mereu tenis și școală. O perioadă, a încercat să respecte un program special, „ca la armată”, își amintește mama, Victoria, medic și ea. Programul, făcut de un prieten din Canada, îi împărțea ziua în activități de câte 10-15 minute. Se trezea la 6, avea un timp fix de spălat și pieptănat, apoi pleca la alergat. La 7 fix făcea duș, la 7:15 mânca, iar la și 25 pleca la școală, unde ajungea la 8 fără un sfert. De câte ori puteau, părinții îl duceau cu mașina, ca să câștige timp, dar și ca modalitate de supraveghere. Stătea la școală până la 12, dormea o oră, se ducea la antrenamente, își făcea temele, iar la 10 era în pat.

N-a știut ce-i aia televizor sau discotecă. Uneori, seara, după ce își făcea temele și înainte să se culce, tata îl găsea stând la birou și jucându-se cu o mașinuță. Îi dădea drumul și se uita la ea cum merge pe suprafața de lemn, până se oprea în vreun obiect de pe birou. „Cum să-i spun să stingă lumina să se culce?”

Mașinile au fost marea pasiune a lui Florin și, mai mult decât jucător de tenis, spune că și-ar fi dorit să fie pilot de curse. Ştia toate mărcile și modelele de mașini și le recunoștea de pe bancheta mașinii părinților când călătoreau în afara țării. În camera lui din Târgu Jiu, pe care părinții au păstrat-o neschimbată, printre trofeele și medaliile aliniate pe rafturi, sunt strecurate mașini de jucărie, unele încă în cutii. Formula 1, pentru care se trezește și noaptea să urmărească în direct cursele, e și acum jocul lui preferat pe calculator. Acasă în București petrece cât de mult poate pe „tronul lui”, cum îi spune Daiana: un playseat (un simulator de condus, format dintr-un scaun de șofer, volan și pedale) așezat într-un colț al dormitorului. Şi-ar fi dorit să fie și fotbalist, pentru că îi plac mai mult sporturile de echipă (de asta l-a atras jocul de dublu), dar spune că părinții nu i-au dat posibilitatea de a alege. „Mereu a fost doar tenis, parcă dinainte știau ce vor să fac.” Părinții spun însă că nu l-au forțat niciodată, dar că el nu le-a zis că nu îi place tenisul și ar vrea altceva.

În pauza dintre seturi, Mergea stă pe bancă și se uită la Daiana, care ține în continuare pumnii strânși, dar îi mișcă încet pe ritmul melodiei Gepilă de la AB4 care se aude în difuzoare. În lojă, lângă ea, sunt doi prieteni antrenori, care lucrează cu ei când vin în țară, unul din copiii pe care Mergea i-a antrenat în perioada în care n-a jucat și o prietenă. Părinții, care vin din Târgu Jiu pentru un congres de chirurgie la care trebuie să participe tatăl, nu au ajuns încă la meci.

Tecău și Lindstedt se ridică primii de pe bancă și își ocupă locurile pe teren pentru setul al doilea – unul mai aproape de fileu, celălalt mai în spate. Reușesc break-ul repede, în primul game, pe serviciul lui Dăescu. La 2-0 pentru ei, Daiana își ridică genunchii la piept și îi cuprinde cu mâinile și își dă jos ochelarii de soare, pentru că cerul se înnorează și începe să bată vântul.

__________________________________

Odată cu rezultatele, Mergea a simțit că a crescut și presiunea de a câștiga. Spune că părinții îi repetau că e cel mai bun și că trebuie să ajungă numărul unu. Avea lipite pe mobila din cameră afișe cu „I’m gonna be number one”, „I wanna be the best” și ajunsese să-i fie frică să piardă. Spune că nu mai juca de plăcere, ci pentru că trebuia să câștige. În timpul meciului, dacă pierdea pe serviciul lui, își simțea tatăl cum devenea nervos pe margine și se bloca. „În loc să simt că e lângă mine când pierd, în loc să mă tragă în sus, cădeam și mai jos”. Se gândea la banii cheltuiți, la drumul făcut până la turneu, la faptul că tatăl lui, persoana cu care petrecea cel mai mult timp, cu care călătorea peste tot prin lume, nu va vorbi cu el după meci. Tatăl spune că a încercat să nu pună presiune, dar că nu știe cât a reușit. După meciuri, încerca să-i distragă atenția prin diverse activități, iar apoi analizau, la rece, ce n-a mers în meci.

Chiar dacă spun că Florin ar fi putut ajunge mai sus, cei doi medici se mândresc cu rezultatele fiului. În biroul de la parterul casei din Târgu Jiu, pe fiecare bucată de mobilă sunt îngrămădite trofee (tatăl spune că are peste 100) și fotografii cu Florin, fie singur, fie cu Tecău. Din vitrina bibliotecii, Mergea Sr. ia o poză cu fiul lui pe teren, surprinsă după finala câștigată în 2001 la Orange Bowl, campionatul mondial al juniorilor. „La nebunie îmi place poza asta”, spune privind-o. „Atunci a explodat, a fost recompensa după efortul și munca titanică depusă.”

În fotografie, făcută chiar la finalul meciului, Florin ține în mâna stângă racheta cu margini roșii, iar pumnul drept îl încleștează a victorie. Stors de energie, cu tricoul alb lipit de corp din cauza transpirației, pare că își concentrează ultimele puteri în pumnul strâns. „Nimeni nu știe câte mii de ore de muncă implică tenisul, toată copilăria lui”, spune tatăl. Pune fotografia la loc în vitrină, printre cărțile de medicină, și oftează: „În fine, e istorie.”

__________________________________

La 3-1 pentru cuplul Tecău-Lindstedt, tună amenințător. O rafală puternică de vânt ridică zgura de pe teren și sperie spectatorii, care încep să plece din tribune aproape alergând. Incomodați de vânt, jucătorii se opresc și ei și se apropie de fileu, așteptând instrucțiuni de la arbitrul de linie. Pentru a se proteja de zgura din aer, pe care o simți cum se lipește de dinți, Mergea își acoperă gura cu tricoul. Daiana și grupul lui de susținători se ridică și ei în picioare, așteptând o decizie. Deasupra terenului aproape golit de zgura roșiatică plutește un ziar, parcă suspendat în aer. După câteva momente de așteptare, se aude vocea arbitrului: play is suspended.

__________________________________

Mergea crede că motivele pentru care nu a ajuns niciodată mai sus nu au depins de el. Spune că părinții au luat niște decizii greșite la vârsta adolescenței, când crede că trebuia să accepte ofertele venite de la diverse agenții de management din străinătate. Deși la juniori a bătut jucători ca Andy Murray și Jo-Wilfried Tsonga, care acum sunt în primii cinci din lume, el nu a intrat niciodată în prima sută. „Toată lumea zice: uite unde sunt ăia acum. Dar eu n-am avut echipă, degeaba i-am bătut atunci.”

În alte țări, jucătorii sunt ajutați de federație cu antrenori și preparatori fizici. În Târgu Jiu la vremea aceea existau doar două terenuri și era greu de găsit un antrenor care să călătorească la turnee, spun părinții. Astfel, Florin n-a avut niciodată un antrenor stabil, iar între 12 și 17 ani  s-a ocupat doar tatăl lui de el. În aceeași perioadă, părinții au construit un teren de tenis cu zgură în curtea casei, pentru ca el să se poată antrena mai ușor.

Mergea spune că rezultatele lui la juniori s-au bazat mult pe talent, dar că la profesioniști nu mai era de ajuns, pentru că ieșeau la iveală problemele din pregătirea fizică. „Eu jucam bine, dar habar n-aveam ce făceam pe teren. E un joc foarte complex și nu eram tehnic pus la punct; aveam găuri în joc.” Abia târziu a învățat, de la diferiți antrenori, aspecte tehnice precum serviciul, la 17 ani, voleul, la 20 de ani sau reverul, la 24 de ani.

În România lipsesc academiile de tenis, cluburi care să se ocupe de juniori de la 12-13 ani, să le asigure pregătire fizică, iar de la 16 ani să-i împingă să joace turnee și să se confrunte cu jucători cât mai puternici, pentru a câștiga experiență și puncte. Faptul că în țară nu există o structură care să formeze jucători de tenis este demonstrat de faptul că aproape toți românii care au avut succes s-au format afară, spune C. T. Popescu. Andrei Pavel a plecat în Germania, iar șansa lui Tecău a fost că a primit o bursă în America, la renumita academie de tenis a lui Nick Bollettieri, de unde au pornit, printre alții, Andre Agassi, Pete Sampras sau surorile Williams. Victor Hănescu e singurul care a rămas în țară și a făcut performanță, dar el a avut un antrenor constant. În plus, jurnalistul crede că românilor le lipsește un alt aspect important – pregătirea psihologică. Există puțini antrenori în România capabili să-i pregătească psihologic pe copii – cum să reacționeze când sunt conduși, când sunt în avantaj sau la ce să se gândească în pauze.

__________________________________

După ce Tecău a ales să joace cu Allegro, Mergea a încercat să-și caute alți parteneri de dublu, dar nu și-a găsit pe cineva stabil cu care să se simtă pe teren cum se simțea cu Tecău. În jocul de dublu, psihicul contează mai mult ca la simplu și relația dintre cei doi parteneri trebuie să fie una de încredere deplină, pe teren și în afara lui. Marius Comarnescu, un antrenor cu care au lucrat o perioadă, își amintește că, în echipa lor, Mergea avea rolul de lider, avea sclipiri, dar și căderi, în timp ce Tecău era jumătatea mai sigură.

La sfârșitul lui 2009, Mergea s-a oprit câteva luni, pentru că nu știa ce să facă mai departe și simțea că are nevoie de o pauză. A hotărât să renunțe la dublu și să joace iar simplu, ca să nu mai depindă de nimeni. Comarnescu, cu care s-a antrenat în 2010, spune că a fost surprins de cât de repede a recuperat după acea pauză – a început anul în forță și a avut rezultate bune la turnee tari din Germania. Au urmat însă o serie de accidentări, unele chiar în timpul meciurilor, care l-au forțat să facă iar pauze: două la gleznă, în mai, apoi una la genunchi și încă două la musculatura inghinală, la care se adăugau problemele constante pe care le avea la spate.

Unii antrenori au spus că, de ceva timp, Mergea nu mai era motivat. Ultimul meci jucat în Cupa Davis a fost o înfrângere cu Franța în februarie 2008. Căpitanii nejucători spun că nu l-au mai introdus pe teren pentru că nu era în formă – avea 90 kg, cu 10 mai mult decât greutatea normală, potrivită înălțimii lui. Mergea consideră că problema kilogramelor în plus a fost o scuză, pentru că juca la fel de bine, dar admite că a fost vina lui că le-a dat oportunitatea să se lege de asta.

La sfârșitul lui august 2010, la un turneu în Craiova, după ce o accidentare recentă a recidivat, a decis să renunțe de tot la tenis și atunci a simțit că s-a eliberat. După ani în care viața lui a fost fragmentată în turnee, seturi, game-uri și puncte, în care tenisul i-a ocupat tot timpul și a uitat să se bucure de lucruri mici, a vrut să se oprească. Daiana își amintește că în perioada în care n-a jucat era ca un copil, se bucura de orice – de frunze, de natură, mergeau la grătare și se simțea liber, liniștit și eliberat de griji. „A fost incredibilă perioada aia” spune și Florin.

Eliberarea de tenis a fost și ultimul pas al desprinderii de influența părinților. Crescut într-un regim strict, Mergea spune că și-a pierdut încrederea în sine, pentru că se temea să spună ce gândește. Așa era când a cunoscut-o pe Daiana, închis în el și timorat, în timp ce ea era rebelă și independentă, încurajată de mică să aibă încredere în propriile decizii. Treptat, cu ajutorul ei, a reușit să se detașeze și a prins curaj. „Ea a reușit să mă elibereze”, spune privind-o grav. „Mă închisesem în mine și ea a reușit să mă scoată de acolo.”

__________________________________

Meciul se reia în jurul orei 19:00, după aproape două ore în care vântul a suflat cu putere, dar ploaia a ocolit până la urmă Arenele BNR. În lumina nocturnei, cu tribunele rămase aproape goale, cei patru reîncep să joace de la 3-1 în setul al doilea. Tecău și Lindstedt ajung ușor la 6-4 și duc meciul în super tie-break. (La dublu, când e egalitate la seturi, al treilea se joacă la tie-break: câștigă perechea care ajunge prima la 10 puncte și are un avans de minim două.)

Daiana stă în același loc, la fel de concentrată. În stânga ei stă Irina, prietena cea mai bună din copilărie, care a plecat în grabă de la birou să prindă finalul meciului. În pauza dinaintea setului decisiv, Daiana și un prieten antrenor se ridică în picioare și aplaudă. Simțind momentul greu, încearcă să-i transmită soțului încredere, dând din cap încurajator.

Mergea servește, dar face dublă greșeală și e 1-0 pentru Tecău și Lindstedt. Apoi greșește Dăescu, pe serviciul suedezului și se face 2-0. La 3-0, Mergea trimite mingea în plasa fileului, se enervează și strigă, ca pentru el: „frateeee!”.

__________________________________

I-a plăcut mereu să câștige, chiar mai mult decât jocul în sine. Având rezultate de mic, a devenit foarte competitiv și spune că eșecurile îl dureau mult. „Cred că ai mai multe șanse să câștigi la loto decât să ajungi cel mai bun din lume”, spune acum, zâmbind. „Şi trebuie să te gândești puțin cum ai arăta tu ca număr unu. E ca și cum ai pleca într-o vacanță: te trezești la Paris și te întrebi «Ce caut eu aici?»”

Totuși, după un an departe de teren – timp în care a antrenat copii – s-a decis să revină. În iunie 2011, după finala câștigată de Nadal contra lui Federer la Roland Garros, Florin a visat-o pe Daiana. Era tristă și îi spunea că îi pare rău că nu mai joacă. Florin s-a trezit a doua zi cu un sentiment ciudat, pe care nu putea să-l descrie. „Ce-ai  zice dacă aș juca din nou?”, i-a spus atunci Daianei.

Văzuse și ea finala și chiar simțise o undă de regret amintindu-și de perioada în care Florin era și el pe teren. Acum, la auzul întrebării lui, un zâmbet larg i-a apărut pe fața încadrată de șuvițe blonde. Au vorbit despre revenire și au hotărât împreună să aleagă cariera lui Florin și anii de tenis pe care îi mai are, iar ea și-a amânat rezidențiatul. El a renunțat la antrenorat și amândoi, temporar, la visul de a avea un copil.

După ce și-a dat licența, pentru care a învățat pe drum, la turnee, Daiana s-a dedicat carierei lui. Acum se ocupă de tot: face rezervări la avioane și hoteluri, programează antrenamentele, răspunde la telefoane și mailuri și îi face meniul zilnic. De când a revenit, Mergea a slăbit aproape 15 kg; acum are 81 și își propune să ajungă la 78. Tot Daiana îi amintește să-și ia vitaminele, pentru că el uită mereu, iar înainte de meci îi pregătește rachetele. Tot ce lipsește e să intre pe teren, spune râzând. I-a plăcut de mică tenisul și chiar a vrut să facă performanță: la 10 ani a fost cu tatăl ei la un antrenor – chiar cel cu care a început și Florin să joace – dar i s-a spus că e prea târziu. Mai bine, spune el, pentru că așa nu s-ar mai fi întâlnit.

Acum, Mergea nu concepe să mai plece undeva fără soția lui, iar dacă meseria ei le-ar aduce aceleași câștiguri financiare, ar renunța oricând la tenis. Dacă, înainte, era în conflict cu el pentru că nu știa de ce joacă, acum știe că o face pentru ea, cum îi spune după fiecare turneu câștigat: „E trofeul tău, pentru că tu ești stâlpul meu”.

Tecău și Lindstedt câștigă cu 10-2 setul decisiv, în aplauzele celor câteva zeci de spectatori rămași până la final. Daiana aplaudă și ea, apoi se îndreaptă grăbită spre ieșire, să fie acolo când Florin părăsește terenul. Îl ia de mână și pleacă spre vestiar, pe o alee îngustă dintre un alt teren și zona de relaxare pentru spectatori. Un jurnalist aleargă după ei, așa că se opresc la marginea drumului pentru un interviu. Florin își lasă geanta pe jos, face câțiva pași pe iarbă și aruncă cu o sticlă de apă cât poate de departe, înspre un mic luminiș înconjurat de copaci. După interviu, se duce să o ia. E supărat că au pierdut, pentru că au început bine și puteau să câștige, dar vântul i-a deranjat la serviciu. E supărat mai ales pentru punctele care l-ar fi ajutat să urce în clasament.

Daiana se apropie de el și îl ia în brațe, iar pe aceeași alee dinspre arenă vine familia lui, care a ajuns la meci după pauza forțată. Sunt aici mama, sora, cumnatul și nepotul lui, Alex, de șase ani. Tatăl e și el în București, dar n-a putut sta la tot meciul, pentru că avea dineul de deschidere la congresul de medicină. Îi salută, îl ridică în brațe pe Alex și stă puțin de vorbă cu ei, apoi trage fermoarul la geantă, o pune pe umăr și o ia înspre vestiar, cu Daiana. După ce vorbește cu Andrei în vestiar, ies împreună cu echipa și câțiva prieteni la un restaurant de sushi, iar acasă se uită la semifinala Champions League dintre Bayern și Real Madrid.

Fiind mai mereu plecați, Florin și Daiana gătesc rar acasă. În apartamentul lor de două camere au o bucătărie micuță, ca o cămară, care dă în living. În stânga bucătăriei, pe o comodă înaltă lipită de perete stau trofeele. Dacă la Târgu Jiu sunt toate cupele câștigate de la 10 ani, aici le păstrează doar pe cele din ultimul an, de când a revenit. (Singura excepție e cel din 2008, de la Marrakech, când l-a bătut și pe Tecău.)

Astăzi simte că revenirea a fost un nou început, o a doua șansă, dar nu doar în tenis. Spune că, treptat, și-a regăsit și plăcerea de a juca și încearcă să se bucure de viața de sportiv și să se simtă bine când merge la turnee. „În primul rând, sunt eu altfel, m-am eliberat de toate lucrurile negative din jurul meu.” Nu mai vrea să fie numărul unu cu orice preț și știe cum arată drumul și care sunt pașii pe care trebuie să-i urmeze, să nu se trezească iar în Paris de unul singur. Întâi, și-a propus să ajungă în top 200, apoi în prima sută, și dup-aia o să-și stabilească următorul obiectiv. Cel mai important e să o aibă în continuare pe Daiana aproape. Pe comoda din sufragerie, printre trofee, e o poză cu ei doi la primul turneu la care au fost împreună, în 2005, chiar la Paris. Lângă, e o plăcuță de lut pe care scrie în engleză: „Nu contează unde ajungi în viață, ce faci sau cât de multe ai. Contează pe cine ai alături de tine”.

NOTĂ: Fotografiile care ilustrează acest material au fost făcute în mai, la turneul de 10.000 euro „Ioana Cup”, desfășurat în Herăstrău.  Florin Mergea și Andrei Dăescu au câștigat finala de dublu  în fața a vreo 20 de spectatori, care au privit meciul de pe cele patru rânduri de scări din ciment din spatele terenului. La final, după ceremonia de premiere, soția lui Mergea, Daiana, a intrat pe teren și s-a dus lângă el, la centru. Ca de fiecare dată când câștigă, tenismanul i-a dat ei cupa argintie și a îmbrățișat-o, iar ea a ridicat trofeul spre cer.

__________________________________

EPILOG: Cinci luni mai târziu, septembrie 2012

În Sala Sporturilor Horia Demian din Cluj, o clădire dreptunghiulară aflată pe malul Someșului Mic, cei 2.000 de suporteri care fac galerie echipei de Cupa Davis a României au tăcut. E setul al doilea al meciului de dublu dintre România și Finlanda și scorul e strâns, 5-5. „Hai!” se aude de pe teren vocea calmă a lui Tecău, în timp ce se apropie de fileu. „Hai!” spune și Mergea, rămas pe linia din fund. Mai încet, dar pronunțând cuvântul în grabă, cum vorbește el de obicei.

Horia Tecău și Florin Mergea sunt din nou pe aceeași jumătate a terenului, parte din aceeași echipă, după aproape patru ani. Câștigă meciul cu finlandezii în trei seturi și par să fi șters cu buretele anii și distanța care îi desparte.

Amândoi spun că pe teren nu au simțit timpul care a trecut, că trecutul lor împreună i-a ajutat să joace atât de bine. „Doar ne știm de la șase ani”, explică Mergea chimia dintre ei, care funcționează chiar și atunci când, în afară, lucrurile nu sunt la fel de simple. Înainte de conferința de presă, așteptând într-un colț să termine de vorbit finlandezii, stau separat – Mergea cu soția, iar Tecău, singur, făcând stretching lângă o bară. Se apropie unul de altul doar când doi copii le cer o poză. Par stingheri, ca și cum s-au dezobișnuit ca lumea să le ceară să apară împreună. Apoi se distanțează din nou, fără a se privi. Pe teren sunt o echipă, dar fără rachete în mână, parcă nu (mai) știu cum să se poarte unul cu altul. Tecău pare împăcat cu trecutul și cu ce-a fost între ei, spune că au discutat demult și că au trecut peste acele momente. Mergea încă așteaptă niște răspunsuri. „Încă nu am vorbit, dar e timp”.

Şi după conferință, pleacă separat, Mergea împreună cu soția, iar Tecău, singur. „Go, go, go, Mergea și Tecău”, cum spuneau suporterii în timpul meciului. ●

__________________________________

* Îți lipsește numărul în care a fost publicat acest text? Cumpără-l din shop.