[One World Romania] Interviu cu Elena Stancu și Cosmin Bumbuț

„Rezidentele”, un documentar de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, arată cum e viața în singurul centru terapeutic…

În singurul centru terapeutic din România pentru deținute cu depresie, anxietate și tulburări de personalitate, acestea învață să devină responsabile și să aibă încredere în ele, în timp ce își ispășesc pedeapsa. Viața lor e documentată în filmul Rezidentele, care poate fi văzut în varianta work-in-progress la festivalul One World Romania.

Imagini din documentarul Rezidentele

Într-o clădire din penitenciarul Gherla, județul Cluj, câteva femei fac curat, spală haine, plantează ghivece, învață chimie și alte materii, fac sport și vorbesc despre problemele lor cu psihologi, în ședințe de grup sau individuale. Așa arată o zi pentru rezidentele din centrul terapeutic Lotus, primul de acest fel destinat deținutelor diagnosticate cu depresie, anxietate sau tulburări de personalitate. În 2017, jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț au ajuns în acest centru pentru un scurt reportaj, dar ce au descoperit acolo i-a făcut să transforme proiectul într-un film documentar.

Am stat de vorbă cu ei despre viața rezidentelor pe care le-au cunoscut și ce e diferit la acest centru față de penitenciarele din România, pe care cei doi le documentează de ani buni.

Când și cum ați început să documentați viața rezidentelor din centrul Lotus?

Elena: Centrul s-a deschis în 2016, toamna. Are o capacitate de 60 de locuri, iar când am mers noi, erau doar 12 sau 14 rezidente. Am câștigat un grant de la ambasada Norvegiei să documentăm parte dintre proiectele sprijinite de ei. Ei au foarte multe proiecte – sute – în România. Și noi am zis că ne interesează chestiile sociale, legate de penitenciare. Unul dintre aceste proiecte e centrul de la penitenciarul Gherla, care e făcut nu doar cu fonduri norvegiene, dar și după un model norvegian.

Ați ajuns acolo cu anumite așteptări despre ce urma să găsiți ?

Cosmin: Pe mine m-a surprins foarte mult numărul mare de activități pe care le-am văzut acolo și că am avut acces la ele. Ne-a surprins și faptul că ne-am integrat destul de repede printre deținute, iar oamenii au fost foarte primitori cu noi.

Elena: Pe mine m-a surprins că totul era făcut după standarde și arată foarte mișto tot centrul, m-a surprins că inclusiv gratiile nu erau cum sunt gratiile de obicei în penitenciar.

Cosmin: [La centrul Lotus] sunt orizontale. Ca să poți să vezi de la stânga la dreapta.

Ce anume e diferit la centrul Lotus față de penitenciarele pe care le-ați documentat?

Cosmin: Camera e senzațională, arată mai bine ca o cameră de cămin studențesc. E spațioasă, e luminoasă.

Elena: În primul rând, deținutele nu se numesc deținute, se numesc rezidente. De aici titlul filmului. În al doilea rând, sunt tratate un pic diferit față de alte penitenciare. Personalul e instruit să aibă un pic mai multă empatie pentru ele și să fie atent la diverse semnale, pentru că, dintre femeile acelea, multe au depresie și trebuie urmărite ca să nu-și facă rău.

Cosmin: Și au activități zilnice foarte numeroase. Nu stau cu gândurile lor, ca-n alte penitenciare. Au un orar de la ora șapte până la cinci după-amiază. Deci au puțin timp liber de televizor. Tot timpul interacționează între ele și cu personalul.

Elena: La un moment dat am calculat, noi cred că am intrat într-o treime din penitenciarele românești. Pe parcursul anilor, am întâlnit multe penitenciare în care erau deținuți cu diverse probleme mintale. La cel din Bacău, într-o cameră în care erau deținuții mai cuminți, care și muncesc și nu au rapoarte negative, băgaseră un băiat care sigur avea probleme psihice, dar nu era diagnosticat. Tu, practic, ai în penitenciar oameni cu diverse probleme psihice, dintre care unii nu sunt diagnosticați. Și atunci nu știi ce să faci cu persoana respectivă, nu știi cum s-o protejezi și cum să-i protejezi și pe ceilalți. Și atunci e grozav că s-a făcut centrul ăsta și e grozav dacă vor continua să facă și alte centre. Asta chiar e o problemă: ce facem cu deținuții cu probleme psihice?

Din ce penitenciare provin rezidentele?

Târgșor, Arad, Cluj.

Știți cum se purtau cu ele acolo?

Cosmin: Marea problemă a lor nu era atât tratamentul din penitenciare, cât lipsa activităților și faptul că o femeie cu un intelect peste medie nu se acomodează cu ce se întâmplă acolo. Erau niște doamne care au fost contabile, au făcut o fraudă și au nimerit într-o cameră la Târgșor între deținute de drept comun, recidiviste foarte agresive și violente. Pentru ele a fost un șoc total și probabil așa au ajuns aici la Gherla.

Elena: Și la Gherla erau foarte fericite că au atât de multe activități. În restul penitenciarelor stăteau în cameră toată ziua și era greu, pentru că ai timp să te gândești la tot felul de lucruri dacă nu faci nimic și pentru că trebuie să stai în mediul ăla. Din păcate, în penitenciarele din România sunt foarte mulți deținuți care vin din zone sărace, care sunt recidiviști și care au tot felul de probleme sociale care i-au făcut să ajungă acolo. Așa că pentru cineva care vine cu o fraudă sau care vine din afara comunităților de genul acesta, e un șoc destul de mare când se trezește în penitenciar.

Pentru ce fel de fapte sunt condamnate rezidentele?

Elena: Unele pentru crimă, altele pentru fraudă sau înșelăciuni.

De ce în centru erau ocupate 12 locuri din 60?

Elena: Nu au personal pentru că deținutele [din alte penitenciare] nu vor să vină și atunci nu pot să aloce personal. Deținutele nu vor să vină pentru că [la Lotus] ar fi „nebunele” sau „pastilatele”, așa se vorbește între ele. Pentru că ar putea fi stigmatizate după aceea, deși știu că acolo sunt niște condiții foarte bune. [Cei de la centru] ne-au rugat ca, după ce e gata filmul, să le dăm voie să-l proiecteze în penitenciar deținutelor, că poate reușesc să convingă și pe altele să vină.

Cum le ajută activitățile din centru?

Cosmin: Niște deținuți care au parte de programul ăsta și de activitățile astea intense în fiecare zi ies din penitenciar cu șanse mai mari de reintegrare decât alți deținuți care nu le au. [Supraveghetoarele] sunt prietenoase cu rezidentele și discută în fiecare zi cu ele. Pentru mine a fost ca la internat cu niște supraveghetori. Și nu au voie să iasă afară. Cam asta a fost relația, n-a fost o relație între prizonier și un zbir.

Elena: Terapiile le ajută să-și crească încrederea în ele, la asta se lucrează foarte tare. Le ajută să-și controleze reacțiile, dacă se înfurie, dacă se enervează. Le ajută să fie empatice, să-și acorde suport una alteia, pentru că mare parte din depresiile lor sunt legate de despărțirea de copii, care e foarte dificilă. Pentru că toate sunt mame, le învață să se susțină una pe alta, să se sprijine. Cred că le transformă, până la urmă, în niște oameni mai buni.

Ce se întâmplă cu ele după ce sunt eliberate?

Cosmin: N-o să iasă la termen, o să iasă mai repede. Pentru restul pedepsei pe care ar fi trebuit s-o facă în penitenciar, va trebui ca o dată pe săptămână sau o dată la două săptămâni să meargă în orașul de reședință, să semneze că sunt în oraș și să îi spună ofițerului pentru eliberare condiționată că sunt OK. Deci nu au voie să părăsească orașul. Cred că asta e singura monitorizare.

Elena: Dar nu există programe post-detenție în România. Li se deschide ușa și li se spune: descurcă-te.

Ce credeți că poate prelua statul român pentru penitenciarele obișnuite de la modelul norvegian?

Elena: Să știi că noi, în penitenciarele din România, am cunoscut foarte mulți oameni mișto. Ei se împart în două categorii: sunt cei care asigură paza, supraveghetorii, și sunt cei de la serviciul de reintegrare. Cred că ceea ce lipsește de fapt sunt fondurile. Toate penitenciarele din România se confruntă cu o criză majoră de personal. Există niște regimuri – deschis, semi-deschis, închis și maximă siguranță – și fiecare presupune un număr de gardieni la un număr de deținuți, care trebuie să fie însoțiți. Tu nu ai cum să-i scoți la activități dacă nu ai suficienți gardieni care să asigure paza sau dacă nu ai suficiente dube cu care să-i transporți dintr-un loc în altul. Eu sunt convinsă că în penitenciarele din România găsești oameni dispuși să lucreze cu deținuții, dar le-ar trebui fonduri și ar trebui să fie mai mulți.

Unde v-ar plăcea să fie văzut filmul, în afară de sălile de cinema?

Elena: Cred că mi-ar plăcea să fie văzut acolo unde se împarte bugetul, nu știu în ce comisie din Parlament se întâmplă asta. Clar, dacă ai bani, poți să faci orice, poți să faci astfel de centre care chiar să aibă un impact asupra vieții deținuților și să-i ajute. Ăsta e, până la urmă, scopul penitenciarului: nu să-l pedepsești, ci să-l reeduci și să-l reintegrezi.

Cosmin: E să-l pedepsești, dar să o faci astfel încât el să iasă mai bine de acolo, nu mai rău. De regulă, majoritatea penitenciarelor produc niște recidiviști. Pentru că nu ai activități și oamenii sunt lăsați acolo de capul lor, ei se reeducă între ei. Cei care au intrat cu o singură faptă au acces la recidiviști și învață alte șmecherii.

Elena: Ceea ce ne mai lipsește în România – pentru că foarte mulți dintre deținuții pe care noi îi întâlnim în penitenciare sunt împinși acolo de sărăcie și de problemele sociale din comunitățile din care vin –, este că de multe ori angajații penitenciarelor fac muncă de asistenți sociali. Oamenii au tot felul de probleme sociale pe care cei din penitenciar se chinuie să le rezolve. Mai ales la tineri, la [Centrul Educativ] Buziaș, le vin tineri care au trăit pe stradă, pe care îi învață să locuiască împreună cu alții, să folosească toaleta, să folosească dușul. Au avut cazuri în care un tânăr deținut a mers la masă și și-a ascuns carnea în buzunare, să mănânce mai târziu. Sunt niște povești foarte dureroase acolo. Și sigur că acești oameni au nevoie, când se eliberează, de programe post-detenție. Tu dacă îi eliberezi și-i trimiți înapoi în mediul care i-a trimis în penitenciar, n-ai făcut nimic. Pentru că o să se întoarcă.

De programe post-detenție se vorbește în România de când am intrat noi prima oară într-un penitenciar, în 2008 la Rahova. E clar că e nevoie de programe post-detenție, toți oamenii care lucrează în penitenciar se plâng de chestia asta și spun: recidiva este enormă, e nevoie de programe post-detenție. Și nu se întâmplă nimic.


Un fragment din documentarul Rezidentele va fi proiectat, în prezența realizatorilor, marți, 20 martie, la ora 18:00, la ARCUB în cadrul festivalului One World Romania. Detalii și bilete aici.

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț s-au mutat în 2013 într-o autorulotă ca să documenteze mai bine România de astăzi. Dacă vreți să susțineți munca Elenei și a lui Cosmin, intrați pe teleleu.eu și abonați-vă la vederile lor.

S-ar putea să-ți mai placă:
Jon Mooallem: Cu cât scrii mai des, cu atât te simți mai confortabil

Jon Mooallem e autorul Wild Ones, considerată cea mai bună carte a anului 2013 de The New York Times Book Review,…

Cristina Neagu: Un 8 de nota 10

Cum și‑a recuperat Cristina Neagu locul în vârful handbalului mondial.

Cele mai bune povești din 2012

Când vrei să înveți să faci jurnalism narativ, cu personaje, cu acțiune, cu un deznodământ, cea mai bună lecție…

Mici Victorii Civice: O grădiniță normală

O femeie din județul Galați a pus pe picioare un Centru de zi pentru copiii cu dizabilități din comuna în care…

Mergem înainte

În ultimii 10 ani mi‑am pierdut familia, echilibrul și motivația. De atunci, reconstruiesc puzzle‑ul și adaug…

Liniștea Luciei

Cum a ajuns o fată de 17 ani, care a pus pe YouTube înregistrări cu ea cântând piese The MOOoD pe balcon, să intre…

Mici Victorii Civice: Democrație rurală

O pensionară încearcă să revitalizeze o comună liniștită de lângă Timișoara de dragul activismului civic.

[EduDoR] Ce trebuie să știi despre planurile cadru

În spațiul public, subiectul a explodat: au apărut voci care cer schimbare totală și radicală și altele care spun…

CM2014: Scrisoare din Buenos Aires

Argentinienii au trăit împreună și victoriile, și înfrângerea în fața Germaniei.

[Mobilizăm Excelența] Grădina de pe acoperiș

Doi parteneri în viață și în activismul eco construiesc o casă-școală în care copiii și studenții învață cum se…

Bucureșteanul: Steagul Erasmus

Prima petrecere oficială a celor 350 de studenți Erasmus din București.

Literatură cu luciditate (Q&A cu scriitorul Mihai Duțescu)

M. Duțescu a publicat în ultimii patru ani două volume de poezii: "și toată bucuria acelor ani triști" (cu care…

Pledoaria lui Patrick Brăila

Mă numesc Patrick Brăila. Am 30 de ani și sunt un bărbat transgender.

ColaboraDoR: Claudiu Popescu, fotograf

Claudiu Popescu are 24 de ani și este născut în Capitala…

Bucureșteanul: Bici Clistu’ și bicicleta bleu

Tiberiu Lozneanu circulă prin București cu bicicleta nemțească a bunicului, pe care singur a recondiționat-o.