Scrisoare de la New York

ICR-ul, în formula lui actuală – adică în forma în care era înainte de guvernul Victor Ponta –, e singura instituție…

Despre schimbările de la Institutul Cultural Român și logica apartenenței la națiunea română.

__________________________________
De Mona Nicoară

__________________________________

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când văd că Institutul Cultural Român este acuzat că subminează „sentimentul de apartenență la națiunea română a celor stabiliți vremelnic în alte state”, sunt năucită. Din 1995 fac parte dintre cei „stabiliți vremelnic prin alte state”, și, de-a lungul anilor, am văzut cu ochii mei și am trăit pe pielea mea diversele politici și experimente culturale românești peste mări și țări.

ICR-ul, în formula lui actuală – adică în forma în care era înainte de adoptarea Ordonanței de Urgență – e singura instituție culturală de stat care m-a făcut să mă simt mândră, în cel mai neaoș sens, că aparțin culturii române contemporane.

Să o iau de la început. Când m-am mutat la New York cu o bursă doctorală în 1995, am căutat, natural, să mă integrez în viața culturală românească de aici. Timp de vreo trei ani am mers cu dârzenie demnă de o cauză mai bună la evenimente organizate de, la vremea aceea, Centrul Cultural Român de la New York. Cred că e simptomatic însă că, dintre toate manifestările din acei ani, mi-a rămas întipărit în minte doar un seminar despre traducere, ceva cu Nina Cassian. Atât.

Majoritatea serbărilor organizate serveau niște nostalgii imaginare ale „comunității românești” din New York, și erau complet, aproape ridicol de separate de viața culturală, altminteri notoriu de vibrantă și inclusivă, a orașului. N-am știut niciodată cum era identificată acea comunitate românească țintită ca public. Ce mi-era era însă clar era că nu simțeam în vreun fel că mă includea nici pe mine, nici pe alți studenți sau artiști români. De fiecare dată veneau aceeași câțiva oameni, care păreau pierduți undeva între amintiri desuete despre România și resentimente defensive față de America.

Lucrurile s-au limpezit și mai mult când am abordat Centrul în legătură cu un film documentar la care lucram ca producător asociat, Children Underground, și mi s-a spus că Centrul nu are niciun interes să fie asociat cu un film despre copiii străzii din România. Pe nevăzute, pentru că cei care cârmuiau Centrul nici nu au vrut să audă de film, darmite să-l vadă. Documentarul a avut totuși o viață lungă și fericită, fără sprijinul Centrului, și, după ce a luat un premiu la Sundance în 2001, a fost nominalizat la Oscar – tot fără nicio reacție din partea instituțiilor culturale din România.

Am devenit sceptică și distantă, recunosc. Când m-am mutat la Budapesta în 2002 am stat departe de avanpostul cultural românesc de acolo, chit că era la câteva străzi de mine. Am rămas însă pe lista de e-mail a Centrului din New York, unde am observat de la distanță câțiva ani de anunțuri despre simpozioane provinciale și recitări din clasici făcute de actori români populari în anii ‘70. De cele mai multe ori, e-mail-urile rămâneau pe jumătate citite înainte să fie șterse în masă.

Prin 2006 însă, am descoperit că încep să fiu mai atentă la comunicate. Apăruseră activități care m-au luat prin surprindere: un festival de film românesc făcut cu Tribeca Institute; Dan Perjovschi la MoMA; teatru independent; Ada Milea, cvartetul Bălănescu. La astea m-aș fi dus, dar, pentru că nu eram acolo, mi-am trimis prietenii din New York, care mi-au scris că au fost impresionați, că e cool, că se mai duc și săptămâna viitoare.

Când m-am mutat înapoi în New York în toamna lui 2008, m-am dus glonț la festivalul românesc de film de la Tribeca. Am văzut filme alarmante, delicioase, formal impecabile și oneste istoric: Boogie de Radu Muntean, Război pe calea undelor de Alecu Solomon sau Nu te supăra, dar… de Adina Pintilie. Între forfota, interesul de industrie, calitatea filmelor și atmosfera perfect newyorkeză și totodată perfect românească a festivalului am descoperit că pot să mă simt acasă.

E greu de explicat fără sentimentalism sau patetism ce mult a însemnat pentru mine asta, după mai bine de un deceniu de singurătate culturală. De teama ridicolului, dau doar fapte.

La ICR am apucat să aud critici de la New York Times, Variety sau IndieWire pronunțând expert nume ca Mungiu, Ciulei, Muntean, cu o precizie reverentă. Tot la ICR am apucat să văd actori americani fericiți că citesc la prima mână o piesă de teatru proaspăt tradusă din română. Şi tot la ICR am apucat să gândesc arta contemporană românească în contextul super-competitiv al galeriilor de artă din Manhattan. Pe scurt, am descoperit un ICR impresionant de integrat în piața culturală extrem de aglomerată a New York-ului.

Dar scepticismul și distanța ies greu din mine, ca petele de ulei, așa că abia spre sfârșitul lui 2010 mi-am luat inima în dinți și i-am scris personal Corinei Şuteu, directorul ICR din New York, să o invit să vadă proiectul la care lucram, Şcoala Noastră (un alt documentar despre copii din România – de data asta, romi).

A venit, împreună cu Mihai Chirilov, critic de film și directorul artistic al festivalului TIFF, la o proiecție de rough cut laolaltă cu alți colegi din lumea documentarului din New York. De la Corina am primit o singură notă – pertinentă, profesionistă, dură, și care ne-a fost de mare folos în ultima lună de montaj. Am păstrat e-mail-ul: „E undeva înca in film o teamă de a nu se înțelege – lipsa de tezism a filmului este extraordinară tocmai pentru ca refuză bunii si răii, personajul salvator și cel negativ, situația care rezolvă lucrurile etc. Pe scurt, refuză clarificările, lasă problema în întreaga ei vitalitate”. Mi-a devenit clar că are o judecată experimentată de critic și curator, care funcționeză ca un bisturiu. Iar diferența față de felul în care fusese tratat celălalt documentar la care lucrasem de instituția predecesoare din New York era ca de la cer la pământ.

Astfel, în măsura în care se vorbește de „clienți” ai ICR-ului, am devenit, recunosc, un client constant și entuziast. N-am primit niciun ban și nicio bursă de la ICR New York. Am primit însă mult, mult mai mult: ICR-ul a promovat premiera documentarului nostru la Tribeca Film Festival; a trimis lume – membri ai comunității românești de aici, oameni din industrie, critici de film, diverși artiști – să-l vadă; a promovat „turneul” documentarului într-o serie lungă de festivaluri; și m-a pisălogit constant cu sfaturi și idei. Cu alte cuvinte, am primit susținere și promovare în măsura în care filmul s-a dovedit a fi un produs cultural de succes. Nici mai mult, nici mai puțin.

Din lipsă de timp și din partea mea și din partea celor de la ICR New York, n-am apucat să petrecem prea mult timp împreună sau să ne împrietenim dincolo de o cafea la New York, o supă la TIFF și câteva recepții obligatorii. Dar dacă actuala echipă a ICR-ului pleacă, mi-e teamă că o să ia cu ea mare parte din ideea mea de „acasă” și din  sentimentul meu de „apartenență la națiunea română”.

Mona Nicoară locuiește în Brooklyn, New York și este regizor și producător de film documentar. Ultimul ei film, Școala Noastră, a fost lansat în 2011 în peste 50 de festivaluri din întreaga lume și a câștigat numeroase premii. Fotografia de mai jos a fost făcută de Will Sterns, un fotograf american care locuiește în București și care a fotografiat în DoR #8 o colecție de regizori tineri români.