Supus. Un bărbat trans despre #metoo.

Când ești bărbat transgender în România, știi cât de diferit sunt tratate femeile de societate, față de bărbați.

Când ești bărbat transgender în România, știi cât de diferit sunt tratate femeile în societate, față de bărbați.

Sunt nou pe lumea asta. N‑am nici patru ani într‑un corp de bărbat trans de 32. Testosteronul mi‑a îngroșat vocea, mi‑a mărit mușchii și libidoul, mi‑a dat barbă, încredere, tupeu, pe un corp programat și pe o experiență de viață de 28 de ani ca fată. 

Sunt conștient de toate astea, așa cum sunt conștient de faptul că am fost hărțuit de bărbați când existam, social și chimic, ca fată. Atunci când am fost atins în locuri intime de băiatul care ne ducea cu barca spre epava de la Costinești sau atunci când un prof de matematică îmi lua mâna și mi‑o așeza prea sus pe piciorul lui la meditații.

Am crescut cu un simț puternic al pudorii, venit din educația riguroasă a bunicii. Nu aveam ce căuta cu băieții, mai ales în adolescență. Ei n‑au decât un singur gând, iar rușinea unei fete nu se spală niciodată. Testosteronul m‑a scos de acolo și m‑a așezat în cealaltă tabără, în discuții misogine între bărbați, pe care le‑am sancționat sau la care am participat, supus și obosit. Mi s‑a spus cum beau bărbații bere, că dacă nu oprești „la curve” să dai „măcar o muie” nu ești bărbat, am participat la analize detaliate ale aspectului fizic al unor femei, precum și la detalii grafice despre cum ar trebui luate și puse. Mi‑am mascat rușinea prin râs nervos.

Clișeul „o binecuvântare și un blestem” e descrierea perfectă a experienței trans într‑o societate cum e asta. Mă bucur de siguranța cu care merg noaptea pe stradă și mă îngrijorez pentru siguranța femeilor trans și cis (care trăiesc în genul cu care s‑au născut). Mă bucur că vocea mea, acum groasă, e mai clar auzită. Dar mă revolt când vocile mai subțiri nu răsună la fel.

În primăvară am luat un BlaBlaCar de la București la Iași. Un tip de 26 de ani. Pe la Bârlad, mi‑a povestit cum a „oprit la fete”, le‑a aliniat, a ales‑o pe cea „mai puțin cioară” și „i‑a dat o muie”. Povestea cu mândria băiatului venit dintr‑o familie înstărită, cu educație și funcție bine plătită, iar eu mă ghemuiam pe scaun cu mâinile încrucișate. L‑am rugat doar să dea mai tare muzica: albumul De cartier al BUG Mafia, pe care îl știam pe de rost în generală.

Pe la Vaslui, a dat muzica mai încet și a simțit să atingă subiecte religioase, cum că e păcat să avortezi. „Ție ți‑ar plăcea să‑ți spună cineva ce să faci cu corpul tău?”, l‑am întrebat. I‑am explicat cum România e pe primul loc la capitolul minore care fac copii și cum le tratează pe acestea familia și medicii. Și‑a amintit că are o prietenă ginecolog care i‑a povestit cum vin la ea fetele de 15–16 ani, „rupte‑n pizdă”. De aici, îl rog să încerce măcar să se pună în locul lor, să‑și imagineze că una din ele poate‑i soră‑sa. Ascultă, simt că ascultă și e interesat, pentru că n‑a mai primit punctul ăsta de vedere niciodată. Încerc să‑i explic că pentru unele femei prostituția e singura opțiune să supraviețuiască, îi aduc în discuție noțiunea de „privilegiu”. Ascultă, nu sare cu imbecilități gen „am muncit să ajung aici”.

Cobor extenuat la Iași, ne dăm evaluare maximă. Cobor însă cu privilegiul extraordinar de a avea, social și chimic, experiența ambelor genuri. Îmi impun să nu șterg experiența celor mulți ani de ovare active și să folosesc cu cap acel mililitru de testosteron administrat la fiecare 28 de zile.

Patrick Brăila e regizor de film și activist. În prezent lucrează cu Asociația ACCEPT într‑un proiect dedicat consolidării comunității trans și dezvoltă un proiect de film documentar.

Acest eseu a fost publicat în DoR #30 (Iarnă 2017). Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

S-ar putea să-ți mai placă:
Evadarea din periferie

Deși este de 10 ani membră a Uniunii Europene, România rămâne în periferia Europei. O va scoate cineva de acolo?

Un Magor, două Magor

Până la o anumită vârstă nici nu observi că ești minoritar etnic. Apoi apar confuzia, indecizia și ciocnirile…

Lupta pentru încredere

Jumătate de milion de români au ieșit în stradă ca să apere ceva nou: încrederea dintre ei.

Ce nu te omoară…

Am două degete normale, șapte pe jumătate, unul pe sfert și nu sunt o eroină.

Anca urcă munți și vrea să scrie

Anca Iosif și-a început azi ucenicia la DoR. O învățăm ce știm despre procesul de a face o revistă și încercăm…

Artă pentru dreptate

Cum și-a găsit Mădălina Brândușe spațiul perfect pentru a-și manifesta instinctele de nesupunere.

Contratimp

Două surori, o distanță de șase ani și alta de 2000 de kilometri.

Retrovizoarele unui emigrant recent

După 15 ani de luptă cu morile de vânt, mi-am pus țara în raniță și m-am mutat la Luxemburg. Acest text este despre…

Copiii lui Ceaușescu

La începutul anilor 1990, sistemul de protecție a copilului din România avea în grijă 100.000 de "copii ai lui…

Decât un drum – o treabă ca lumea

Lumea noastră ar fi mai bună dacă ar fi mai ca lumea.

[DoR Lab] Dans și tastatură

Maria Mora își pune corpul înalt în mișcare în La Institutul Schimbării, o piesă de teatru documentar care pune…

Mirela/Jessica

Deși ceea ce urmează să scriu ar putea sugera altceva, n-am fost niciodată un împătimit al patinajului viteză.…

Până la lună și înapoi

După ce ani de zile n-a reușit să rămână însărcinată, Raluca Mohanu s-a decis să adopte, în ciuda scepticismului…

Scrisoare din Bogotá

Pacea e lucrul pe care pare că și-l dorește toată lumea. Dar, în Columbia, democrația directă nu a reușit să ducă…

Magdalena

Când a intrat în clasă parcă a răsărit soarele (deși era un ianuarie gri). Năltuță, subțirică, cu părul blond…