Vama Veche nu mai e ce-a fost

Cum a devenit un sat de 15 case una dintre cele mai căutate stațiuni de pe litoralul românesc.

__________________________________

Design (în print) de Raymond Bobar
Publicat în DoR #3, vară 2010
__________________________________

Într-o seară de joi, la sfârșit de aprilie, Vama Veche era liniștită, calmă, aproape pustie.

Străduța principală care pleacă de la șosea și care găzduiește, printre altele, scheletul de șipci care e barul La Pirați, dublu-etajatul restaurant-cantină La Canapele și, ceva mai jos, arhicunoscutul Bibi Bistro, era goală de oameni și mașini. În capăt, se vedea marea. Pentru că era atât de goală de oameni și mașini, se mai vedea ceva: o limbă proaspătă, netedă și gri de asfalt. Strada Ion Creangă, ulița bătătorită pe care vamaioții și-o vor aminti mereu pentru praful care sălta cu fiecare pas, fusese acoperită cu un covor curat, gata pentru musafiri.

Pe la 9 seara, cel mai animat loc din Vamă era terasa de la Stuf, o construcție din lemn (și stuf), cu intenții rustice și marja de profit eliberată de povara unui decor prea costisitor. În boxe se auzea Depeche Mode și aproape 50 de oameni – două grupuri de smart-casuals trecuți de 30 de ani, plus câteva cupluri de adolescenți tăcuți – erau împrăștiați pe la mese și se bucurau de berea, vinul și tăriile cu prețuri aproape la fel de mari ca ale unei terase bucureștene. Toaleta, inexistentă cu o vară în urmă, avea chiuvete funcționale, săpun lichid și gresie. O necesitate mult întârziată, dar care cu siguranță va fi bifată în lista de schimbări care-i va face pe nostalgicii Vămii să tragă trista concluzie că „Vama nu mai e ce-a fost”.

Parte din plajă era în întuneric; marea, doar un șâșâit întrerupt. Becul totemului din fața Stufului, un stâlp de lemn sculptat, înalt de vreo 3–4 metri, care de obicei lumina totul în jur, era stins. Totuși, în lumina gălbuie a becurilor de sub acoperiș se puteau distinge contururile câtorva corturi plantate în nisipul din apropiere. Din penumbră, răzbăteau când și când frânturi din discuțiile unui cerc de tineri fără chitări.

Aproape totul avea o lentoare firească.

Doar în spatele barului era agitație. Timp de jumătate de oră, 14 bărbați au cărat grăbiți, undeva dincolo de locul în care Ovidiu, emblema localului, își prepară de obicei cafeaua la ibric, lăzi de apă, bere și Red Bull.

Era joi, 29 aprilie, și Vama Veche – fostă enclavă rebelă, actualmente una dintre cele mai populare stațiuni românești, imediat după Mamaia, Costinești și Neptun – aștepta weekendul de 1 Mai.

Satul Vama Veche face parte din comuna Limanu, se află la granița cu Bulgaria și a fost înființat în 1811 de găgăuzi, care i-au spus Ilanlîk. E un loc cu o poveste atât de improbabilă încât puține locuri din România o pot concura. Întâi de toate, Vama Veche e un accident. Unul istoric și mai apoi cultural, a cărui carieră ca loc cu spirit aparte, boem și nonconformist, a început cu rolul de înlocuitor modest și „de nevoie” pentru o destinație mult mai pe placul românilor din interbelic: Balcicul.

Stațiunea bulgărească se află pe suprafața Cadrilaterului și a aparținut României între 1913 și 1940. (Când granița României s-a modificat pentru a include Cadrilaterul, Ilanlîk s-a transformat în Vama Veche – locul pe unde trecea vechea frontieră.) În perioada respectivă, în parte datorită Reginei Maria, Balcicul a fost destinația de vacanță preferată a elitelor artistice și politice românești. În 1926 avea 6.500 de locuitori (majoritatea musulmani) și se întindea pe câteva dintre colinele albe ale Dobrogei de Sud. Era înconjurat de o pădure bogată ce ajungea până la 50 de metri de mare și era străbătut de străduțe mici ce șerpuiau spre port, flancate de vile cochete, albe, acoperite de țiglă roșiatecă.

„Balcicul are ceva care mă îmbată, mă destramă, mă descompune”, scria Mihail Sebastian în jurnalul său, pe 3 mai 1939, după două zile petrecute la Balcic. „Îmi vine să mă lungesc pe pământ, cu brațele desfăcute și să spun: «gata, mai departe nu mai merg». Aș rămâne așa o viață întreagă”. În același jurnal, cu un an înainte, scriitorul recunoștea glumeț că a devenit un „balcician vechi”, care oprește mereu la aceeași gazdă, și își consemna bucuria de a fi stat o zi întreagă „pe plajă la Ecrene, desculț, gol”.

Aici veneau an de an, uneori stând cu lunile pentru a lucra în liniște, pictori ca Lucian Grigorescu, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petrașcu, Iosif Iser și Jean Alexandru Steriadi. Tot acolo mergeau să se relaxeze (sau să conferențieze la Universitatea „Coasta de Argint”) personalități ca Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Camil Petrescu și Nicolae Steinhardt.

Interbelicii se bucurau de promenade, petreceri și plimbări pe mare. Leneveau în cafenelele turcești, unde fumau narghilele și beau cafele la ibric. Unii dintre ei, mai nonconformiști, făceau nudism. Discutau despre cărți, muzică și teatru până ajungeau la politică. Iar la finele vacanței se întorceau acasă nu doar mai relaxați, ci și mai validați. Era locul în care trebuia să fii, dacă erai (sau îți doreai să fii) cineva în București.

Pe 7 septembrie 1940, Cadrilaterul a fost redat Bulgariei, iar frontiera s-a mutat din nou în dreptul sătucului Vama Veche.

Vama era pe atunci un sat cu 15-20 de case, de-o parte și de alta a șoselei, povestește inginerul Murat Soium, singurul la post în Primăria Limanu în vinerea dinainte de 1 Mai. Soium are 58 de ani și e din 2 Mai, trăsăturile lui stând dovadă pentru mixul de turci, tătari și găgăuzi care trăiesc de sute de ani în zonă. Spune că zona dinspre plajă, chiar și locul unde acum e Stuful, era acoperită de mărăcini de ți-ar fi trebuit o macetă ca să răzbești. Vama nu era neapărat un sat de pescari. Poate unii mai pescuiau, dar cei mai mulți lucrau fie la C.A.P.-uri, fie mai aveau niște animale sau o grădină. Turiștii opreau în 2 Mai, mai ales că acolo era și tabără. Veneau și familii cu copii mici și stăteau câte două-trei luni – opreau la aceiași oameni în fiecare an Oameni importanți, artiști, actori cunoscuți au venit ani de-a rândul, de au ajuns să se știe bine cu lumea din sat. Soium nu e sigur de detalii, dar își amintește că până pe la mijlocul anilor ’60 nu auzise nimeni de turiști în Vama Veche.

După război, o parte din boema de la Balcic a încercat să găsească sau să-i recreeze ceva din atmosferă printre casele dobrogene din apropierea graniței. Mamaia și Mangalia erau stațiuni frecventabile încă de pe vremea când Balcicul era românesc, dar deveniseră destinații pentru noua elită comunistă. Așa că vechea elită și cei ce crescuseră în spritul ei a trebuit să se refugieze mai la sud, întâi în 2 Mai și, de prin anii ’60, și în Vama Veche.

Un factor a fost probabil și proiectul de dezvoltare a stațiunilor Jupiter și Neptun-Olimp. Fiind destinate muncitorimii, s-au construit hoteluri imense, pentru zeci de mii de turiști. Plajele trebuia să fie mult mai încăpătoare, așa că s-a adus nisip din zona 2 Mai, unde plaja avea și 100 de metri lățime. În Vama Veche însă, fiind localitate de frontieră, nu se puteau construi clădiri înalte – trebuia să se vadă de departe orice venea dinspre Bulgaria. Soium își amintește că prin ’67-’68 a venit un grup de studenți de la Universitatea din Cluj. Nu erau mulți, dar s-au înmulțit de la an la an. Până la Revoluție au avut și un centru al lor, o tabără, într-o casă naționalizată de la intrarea în sat. Le plăcea că nu era nimeni, nu erau familii cu copii mici, își vedeau de ale lor, se distrau.

Vamaioții stăteau la corturi, pe plajă sau în curțile oamenilor. Veneau cu mâncare de-acasă sau cumpărau ce se găsea prin sat. Şi pentru că grănicerii nu făceau decât să le ceară din când în când buletinele, locul a devenit în timp o insulă în care, pe lângă nudism, se putea discuta fără mari pericole despre lumea de-afară: de la muzica și cărțile Vestului, până la politica regimului Ceaușescu. Probabil că n-ar fi putut porni o revoluție, dar, așa cum boemii din interbelic își făcuseră o oază de liniște din Balcic, aici era o comunitate care-și crease propria variantă de libertate.

După Revoluție a-nceput să vină din ce în ce mai multă lume. Pe lângă vamaioții originari, deja mai în vârstă, tot mai mulți tineri au început să afle de satul de frontieră. Majoritatea erau studenți, faima locului circulând numai prin cercurile universitare. Așa că, spiritul „Vama Veche” a supraviețuit și dincolo de comunism, protejat de inerție: nu mai exista împotriva a ceva, ci pentru sine.

La sfârșitul anilor ’90 Vama a explodat. Formația Vama Veche a înregistrat momentul cu hitul Vama Veche, lansat la începutul lui ’99 și devenit imnul acelei veri: „Am plecat la Vama Veche/ Ca să îmi găsesc pereche./ Am ajuns la Vama Veche/ Şi sunt apucat de streche./ Stau pe plajă-n Vama Veche/ Şi-am sărutul în ureche./ Doar pe plajă-n Vama Veche/ Noi toți vom avea pereche”. Cântecul vindea o idee accesibilă: pe plajă ne distrăm și ne combinăm. Cine n-ar fi fost curios cum arată un asemenea loc? Ce licean n-ar fi făcut chetă pentru a ajunge pe o asemenea plajă a făgăduinței?

Poate că Tudor Chirilă și foștii colegi nu sunt responsabili de avalanșa de turiști care a urmat, poate că deja începuse, dar cu siguranță au reușit să dea glas motivelor cu care aceștia veneau acolo. Anii 2000, cu dance-ul românesc intrat în heavy-rotation la radiouri și la proaspăt apărutul Atomic TV, au vândut și mai tare ideea de „la mare, la soare” unor adolescenți din ce în ce mai mobili. Chiar dacă încă erau modeste, beneficiile capitalismului le-au permis multor părinți să răspundă afirmativ rugăminților de genul „lasă-mă papa, la mare”. Măcar în weekend. Firește, Mamaia și Costinești, mai accesibile și mai pline de cluburi, baruri și terase, au avut cel mai mult de câștigat din noul val de tineri turiști. Însă și Vama a atras suficienți. Chiar dacă era încă străină de concepte precum „pensiuni”, „rezervări” sau „servicii” și avea reputația unui loc stăpânit de „rockeri”, Vama era mai ieftină decât orice alt loc de pe litoral.

Când turiștii au început să fie suficient de mulți, satul a început să devină atrăgător și pentru cei dornici să facă bani. „Au început să facă pensiuni, baruri, terase, concerte”, spune Soium. „Nu mai e ca înainte. Cei mai mulți vin în weekend, nu mai stau cu lunile. De 1 Mai probabil vor veni 10 mii de oameni”.

Vama a început să colcăie vineri, 30 aprilie, pe la prânz. Sute și sute de oameni se scurgeau obosiți de drum, dinspre șosea spre mare. Un bărbat tuns zero, îmbrăcat în pantaloni cu imprimeu militar, cu bustul gol și c-un rucsac în spate s-a oprit în locul unde strada Ion Creangă o ia la stânga spre Stuf și, arătând cu degetul în jos, a strigat către nimeni anume: „Bă, care-ai pus asfalt aici?”. Un adolescent cu o tunsoare de inspirație japoneză, care avea să o ia la dreapta spre Expirat, i-a răspuns râzând: „Niște fucking wankers!”.

Au continuat să vină. Burdușiți în autocarele care veneau din jumătate în jumătate de oră, aduși de taximetriști care cereau 15 lei pentru un drum de la 2 Mai, sau de propriile mașini (de la Loganuri, la SUV-uri) pe care le înlănțuiau de-o parte și de alta a șoselei, într-un șir lung de aproape un kilometru.

Până în seara de 1 Mai, la terase, pe plajă, în pensiuni, în corturi, aveau să se strângă cei 10 mii de oameni.

La Bibi nu s-a mai putut intra după 9 seara. Început în ’98 ca alimentară, bistroul găzduia acum un concert Iris. Dinăuntru se auzea clar, spre încântarea celor care blocaseră cele două străzi din fața localului, vocea lui Cristi Minculescu ascuțindu-se pe refrene perene („Te voi aștepta, voi veni pe strada ta,/ Te aștept mereu, fără tine mi-e greu.”)

Aproape de mare, focurile de tabără punctau, ici-colo, plaja. Zeci de oameni stăteau adunați în jurul lor, atrași de lumină, de chitări și de căldură. Alte câteva mii îi ascultau pe cei de la Vița de Vie, în fața unei scene înfipte în nisipul dinspre Pescărie.

Erau atât de mulți oameni și se întâmplau atât de multe lucruri, încât totul avea aerul unui parc de distracții scăpat de sub control. Tineri la bustul gol alergau cu scânduri în brațe, chiuind a victorie. Cei așezați în jurul focurilor își pasau PET-uri cu vin și încercau să cânte folk. Vama devenise un mix de oameni imposibil de găsit în altă parte: liceeni din Alba lângă studenți din București, puștani emo lângă post-adolescenți hipsteri, familiști cu aparate foto la gât lângă tipul care întreba pe oricine dacă are iarbă. Deasupra tuturor, o cacofonie rock-punk-folk ce venea din toate direcțiile.

Muzica e singurul liant vamaiot care a supraviețuit până în 2010 și e și cel care aduce cele mai puține puncte în jocul „Vama nu mai e ce-a fost”. Fără să fie foarte similare, playlisturile barurilor din Vamă par că împart același slogan cu Europa FM: „Cea mai bună muzică, din 80 până azi”. Cine a trecut prin același bar din Vamă de cel puțin două ori are toate șansele să recunoască nu doar melodiile, ci și ordinea lor.

Muzica, mai ales suspendarea criogenică în care se află, e una dintre cheile de înțelegere a Vămii ultimilor ani. Nu contează ce piesă i-a atras încolo, contează că au fost întâmpinați cu un baraj de Bob Marley, The Doors, Guns N’ Roses, Deep Purple, Nirvana, Rolling Stones, Metallica, Depeche Mode ș.a.m.d. (Asta e și o explicație pentru care astfel de veterani au în continuare succes în România.) Nici măcar locuri ca Expirat, care mizează pe o muzică mai underground, nu riscă prea multe noutăți.

E un tip de rezistență care ar putea explica de ce, în ciuda încercărilor, genuri ca house-ul sau manelele nu au prins în Vamă. Sau de ce, oarecum ironic, Stuffstockul, festivalul inițiat în 2003 pentru a combate „manelizarea” Vămii Vechi, a pierdut din public când a început să fie mai alternativ.

Muzica e cea mai plauzibilă explicație pentru nostalgia ce-i încearcă pe mai toți obișnuiții Vămii, dar ce o face „să nu mai fie ce-a fost” e gentrificarea.

Acest fenomen socio-cultural se manifestă când oameni mai avuți încep să cumpere proprietăți într-o comunitate săracă. Rețeta e simplă, iar Vama Veche, unde peste 40 la sută din locuitori sunt proprietari de pensiuni veniți din alte părți și unde în 2004 metrul pătrat de teren costa cât în nordul Capitalei, nu e singurul loc din România în care fenomenul s-a manifestat.

Un loc aflat în paragină, cu o oarecare valoare sentimentală, dar cu prețuri mici, atrage boema. O vreme, zona e blocată într-o stare vecină cu colapsul, nimeni nu investește în ea, în afară de cei care erau deja acolo. În timp, numărul boemilor crește, până când atmosfera pe care o creează în zonă ajunge să reprezinte un punct de atracție. Singurul. Apar primele investiții, încep să vină corporatiști sau mondeni care își imaginează despre ei că – dacă ar avea mai mult timp și mai puține griji – ar putea fi la fel de boemi. Cu ei, crește puterea de cumpărare, așa că se deschid din ce în ce mai multe baruri, magazine, cafenele. Locul își modifică aspectul delapidat și, grație încărcăturii sentimentale sau istorice inițiale, devine destinație obligatorie. Prețurile cresc, iar boemii nu-și mai permit sau refuză să-l mai frecventeze.

Așa s-a transformat Balcicul din satul care era înainte de 1913, în stațiunea în care era musai să te duci. Așa a devenit în ultimii doi ani Centrul Vechi un hot spot al Bucureștiului. Așa a ajuns Vama Veche un viespar arhitectural, social și economic. Morala: orice loc care atrage suficienți oameni nu e altceva decât învelișul vremurilor în care ei trăiesc. Nu Vama Veche, noi nu mai suntem ce-am fost.

* Vrei să ai acest text și în varianta tipărită? Comandă DoR #3 de la comanda@decatorevista.ro.