Victima

Mihail Sebastian și cum reușește ficționalizarea istoriei să ne scape de responsabilități.

Notă: Acest text a câștigat premiul I la categoria Eseu la concursul Superscrieri 2012.

__________________________________

Text de Philip Ó Ceallaigh

__________________________________

În 2007, când prima mea carte, Însemnări dintr-un bordel turcesc, a fost publicată în România, ziarul Cotidianul mi-a cerut un interviu. Am răspuns întrebărilor obișnuite: cum de am ajuns să trăiesc aici, care sunt scriitorii care m-au influențat și așa mai departe. Câteva zile mai târziu, am fost uimit să-mi văd fața pe prima pagină, sub următoarele cuvinte: „Philip Ó Ceallaigh: Românii cred minciuna că sunt victime ale istoriei”.

Prietena mea m-a sunat și mi-a spus că interviul ajunsese deja online și că începuseră să curgă comentariile. Părea îngrijorată. Am intrat să văd și am dat peste ele, din ce în ce mai multe cu fiecare minut. Aproape toate comentariile erau ostile, iar unii forumiști sugerau chiar că bine ar face să mă găsească și să mă snopească.

Atinsesem o coardă sensibilă, și nu numai pentru că susțineam că românii n-au fost victime ale istoriei. Răspunzând unei întrebări despre literatura română, am recunoscut că nu citisem prea mult, dar că mă inspirase un scriitor pe nume Mihail Sebastian. Într-unul dintre comentarii eram sfătuit să mă mut în Israel, dacă România nu era pe gustul meu. Ceea ce nu realizasem era că Sebastian fusese subiectul unei polemici în România, începând din 1996, când îi apăruse jurnalul din timpul războiului. Jurnalul său a provocat o dezbatere despre trecutul fascist al României și despre rolul pe care aproape întreaga clasă intelectuală și literară l-au jucat în apariția fascismului. Polemica a apărut într-un moment cu totul aparte, tocmai când România încerca să se scuture de trecutul comunist. Şi dacă perioada comunistă a fost sursa tuturor relelor care au venit peste România, atunci înseamnă că perioada de dinaintea instalării acestui regim străin trebuie să fi fost una cu adevărat benefică. Potrivit acestei variante, fascismul trebuie ori recunoscut și expediat ca parte dintr-o modă germană, ori ignorat. Holocaustul nu era niciodată menționat.

Literatura crescută în comunism și căzută acum în dizgrație a fost înlocuită de adorația pentru scriitorii interbelici, în special pentru Mircea Eliade și Emil Cioran, ambii emigrați, primul în SUA, al doilea în Franța.

Apoi, jurnalul pe care Mihail Sebastian l-a ținut în timpul războiului a ieșit la lumină, a fost scuturat de praf și publicat. Eliade, Cioran și ceilalți apăreau într-o nouă lumină, ca susținători și ideologi ai fascismului, iar faptul că nu rușii au fost cei care au adus totalitarismul peste nația română trebuia confruntat. Ţării i se cerea în același timp o reconciliere rapidă și cu trecutul său fascist, și cu cel comunist – ceva trebuia să crape. A fost mai simplu să păstreze intactă concepția naționalistă potrivit căreia România fusese o mare națiune suferindă și să-l respingă pe Sebastian, considerându-l trădător.

Un alt lucru pe care îl menționasem în interviu era că începusem să traduc în engleză romanul lui Sebastian publicat în 1934, De două mii de ani. Deși plasat în anii ’20-’30, m-a surprins cât putea fi de real și de mai plin de explicații pentru degringolada din România de azi și pentru mentalitatea din prezent decât orice aș fi citit din ce se scrisese recent. Prin acest roman am avut sentimentul că atât prezentul, cât și trecutul, devin mai clare. Vedeam cum trecutul crease prezentul. Despre asta, mi-am zis, ar trebui să fie literatura unei țări în criză.
***
De două mii de ani începe în anii ’20. Studenții evrei din universități erau atacați și bătuți de alți studenți. Tânărul narator, evreu fără nume, se alătură unui grup de evrei care se decid să riposteze pentru a-și putea continua studiile; îl părăsește apoi. Nu de faptul c-ar putea lua bătaie îi e frică. Se teme să-și abandoneze libertatea individuală, identificându-se cu un grup. Şi se mai teme pentru că simte atracția pe care psihologia de victimă o emană. Nu vrea nici să-și nege evreitatea, dar nici să fie definit prin ea. Numai că trăiește într-o societate pornită să-l definească doar prin prisma ei.

Naratorul descrie o întâlnire cu Abraham Sulitzer, un vânzător ambulant de cărți pe care îl cunoaște în tren. Inițial, Sulitzer e introdus ca o figură ridicolă, iar naratorul nu vrea deloc ca restul pasagerilor din compartiment să-l asocieze cu el, cu seamănul evreu. Sulitzer zâmbește înțelegător și îi spune: „Nu trebuie să te superi, tinere. Ovreiul e un om cu pachete. Câte necazuri, atâtea pachete”. Naratorul se simte rușinat de propria lașitate. Cumpără o carte de la Sulitzer, una care se dovedește a fi o istorie a masacrelor. Apoi comentează:

„Citeam în istoria lui Şapsă Zwi […] că prin anul acela – 1646 – zeci de mii de evrei au fost măcelăriți în Polonia și Rusia, sute de comunități și târguri au fost rase de pe suprafața pământului și că în timp ce târgurile ardeau, în timp ce sângele vărsat venea năvălitor ca o lavă fierbinte dintr-un Vulcan nestins, în sinagogi, printre flăcări și sânge, se discuta asupra câtorva texte talmudice.”

Prima parte a cărții e povestea suferințelor naratorului, consecințe ale antisemitismului. Mai departe, acesta încearcă să înțeleagă antisemitismul ca fenomen. Se străduiește să se vadă pe el însuși – și pe alți evrei – prin ochi de antisemit. Reușește să distingă între cei pentru care a bate evrei era un fel de sport studențesc și cei care îmbracă violența în ideologie.

Garda de fier sau mișcarea legionară – în ascensiune la vremea când apărea De două mii de ani – combina misticismul religios cu politica fascistă. După cum credea Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Legiunii, istoria și politica erau parte dintr-o lume a păcatului. Individul putea transcende această lume prin acte sacre de violență, menite să aducă purificarea și renașterea națiunii române. Gândirea gardistă e reprezentată în De două mii de ani prin tânărul ideolog Ştefan Pârlea (personaj inspirat în mod limpede de figura tânărului Cioran). Pârlea vrea un incendiu de proporții care să transforme națiunea, cu evreii ca victime colaterale: „Orice faptă violentă este o faptă bună. Că «Jos jidanii» e o dobitocie, de acord! Dar ce importanță are asta? Totul este să poți zgudui ceva în țară. Începe cu ovreii – dacă altfel nu se poate –, dar sfârșește sus, într-un incendiu general, într-un cutremur care să nu cruțe nimic”.

Holocaustul se apropie pe tăcute, profețit de prieteni care vor discuta cu calm „problema evreiască” cu naratorul. În ultimele pagini e redată o conversație dintre narator și prietenul său, Vieru, care merită să fie citată pe larg. Discutând cu evreul însuși, Vieru reprezintă antisemitismul în tot ce are mai rațional și mai rafinat. Îl întreabă pe narator cum se face că nu l-a mai văzut în oraș în ultima vreme, la care acesta îi răspunde că i-a fost silă să tot audă exterminatori ai evreilor declamând la fiecare colț de stradă.

„[Vieru] a rămas o secundă pe gânduri, ezitând, puțin jenat, ca și cum ar fi vrut să schimbe vorba. Pe urmă, […] mi s-a adresat, cu acel gest de hotărâre pe care îl au oamenii când vor să-și ia «o piatră de pe inimă»:

– Ai dreptate. Totuși există o problemă evreiască, și ea trebuie rezolvată. Un milion opt sute de evrei nu se pot suporta. Dacă aș avea putere, aș încerca eliminarea câtorva sute de mii. […]

A băgat de seamă tulburarea mea și s-a grăbit să explice.

– Să ne înțelegem. Eu nu sunt antisemit. Ţi-am mai spus-o și mențin. Dar sunt român. Şi în calitatea aceasta, tot ce mi se opune îmi este primejdios. Există un spirit evreiesc iritant. Împotriva lui trebuie să mă apăr. În presă, în finanțe, în armată, pretutindeni îi simt apăsarea. Dacă organismul nostru de stat ar fi rezistent, puțin mi-ar păsa. Dar nu e. E păcătos, coruptibil și slab. Şi, de aceea, trebuie să lupt împotriva agenților de descompunere.

Am tăcut câteva secunde, ceea ce l-a mirat. Aș fi putut să-i răspund ceva, din politețe, ca să întrețin convorbirea, dar n-am izbutit.

– Te surprind?

– Nu, mă deprimi. Vezi, eu cunosc două feluri de antisemiți. Antisemiți pur și simplu și antisemiți cu argumente. Cu cei dintâi mă mai pot înțelege, căci totul între ei și mine este limpede. Cu ceilalți însă e greu.”

Naratorul mărturisește că nu poate spera să-i clatine lui Vieru intuiția că evreii sunt o amenințare. Acesta, convins în continuare că el nu e antisemit, își asigură prietenul că „cu evrei ca el” nu va fi nici o problemă. Cu toate astea, naratorul știe că, în cazul unui război, niciun fel de diferențiere de nuanță nu va fi făcută.

Într-o zi, naratorul trece pe lângă niște băieți care vindeau ziare. „Moarte jidanilor!”, striga unul dintre băieți. „De obicei trec liniștit mai departe, fiindcă strigătul ăsta e vechi, aproape familiar. De data asta am rămas surprins locului, ca și cum abia în acest moment aș fi înțeles pentru prima oară sensul acelor silabe. E ciudat. Oamenii ăștia vorbesc despre moarte, și anume despre moartea mea. Iar eu trec neatent pe lângă ei, cu gândul la alte lucruri, auzindu-i doar pe jumătate.”
***
În carte, Vieru susținea că erau „un milion opt sute de mii de evrei în România”. Cifra corectă, în 1930, în jurul perioadei în care are loc această conversație, era de aproximativ 750.000 din totalul unei populații de 18 milioane. Cifra s-a redus probabil cu câteva zeci de mii în anii ’30, când mulți au fugit din calea represiunii.

Se estimează că mai mult de 300.000 de evrei din România au pierit în Holocaust.

Soarta evreilor din România a variat de la o zonă la alta. Aproximativ 135.000 de evrei au murit la Auschwitz și în alte lagăre de concentrare după ce fuseseră deportați din nordul Transilvaniei, zonă cedată, la presiunea Germaniei, administrației ungare. În jur de 150.000 de evrei din estul României au fost deportați în lagărele de concentrare din Transnistria, unde nu mai puțin de 100.000 au murit de foame, de boli sau de frig, sau au fost masacrați de armata română. Evreii din București sau din sudul României, mai puțin numeroși și mai puțin ghetoizați decât cei din estul țării, nu au fost deportați, deși au căzut victime actelor haotice de violență.

În iunie 1940, un pogrom, unul dintre cele mai sălbatice din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a petrecut la Iași, deși, având în vedere implicarea statului român, e greu de spus unde se termină un pogrom și unde începe un program de exterminare. Pe 21 iunie, generalul Antonescu a comandat evacuarea tuturor evreilor din regiunile care se învecinau cu Uniunea Sovietică într-o tabără de concentrare din interiorul țării. Iașiul avea o populație de aproape 100.000 de locuitori, dintre care aproape jumătate erau evrei. Mulți dintre cei ridicați în timpul raidurilor din Iași au fost împușcați în timpul unei execuții în masă în curtea jandarmeriei. Mai mult de 2.500 de oameni au murit de sete sau sufocați în vagoanele de tren în care fuseseră îngrămădiți și care au fost plimbate zile întregi prin caniculă, între gări de provincie. Estimările numărului celor care au căzut victime violențelor oscilează între 3.000 și 14.000, dar majoritatea tind să se apropie de cifra cea mai mare.

Când România s-a alăturat atacului Germaniei împotriva trupelor sovietice, pe 22 iunie, și mai multe masacre au apărut în estul țării.

Dacă germanii erau mulțumiți de entuziasmul cu care aliații români masacrau evrei, aveau rezerve față de modul în care operațiunea era pusă în aplicare. Un raport din iulie 1941, emis de o unitate SS staționată pe teritoriul României, exprima nemulțumirea Germaniei la capitolele eficiență și igienă: „Românii acționează împotriva evreilor fără niciun plan preconceput. Nimeni n-ar avea nimic de spus în privința execuțiilor foarte numeroase de evrei, dacă pregătirea lor tehnică, precum și modalitatea de a le efectua n-ar fi insuficiente. Românii lasă persoanele executate acolo unde se prăbușesc, fără a le îngropa. Einsatzkommando a îndemnat poliția română să procedeze cu mai multă ordine din acest punct de vedere”.

Trupele române au luptat de partea Germaniei pe teritoriul actualei Ucraine. Administrația Transnistriei, care includea Odessa, era, la acel moment, cedată României. În timp ce germanii împingeau frontul către est, trupelor române le revenise sarcina de a duce la bun sfârșit asediul Odessei, care găzduia mai mult de jumătate din populația evreiască din Transnistria de dinainte de război, 300.000 de locuitori.

Românii au luat cu greu Odessa, iar cei învinuiți pentru asta au fost evreii. Ştim de la Antonescu însuși, dintr-o scrisoare către Wilhelm Filderman, președintele unei organizații evreiești. Răspunzându-i lui Filderman, care cerea un comportament indulgent față de evreii din sudul României, Antonescu nota: „Evreii Dvs. ajung comisari sovietici, împing trupele sovietice în regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruși, numai pentru a ne provoca pierderi”.

În octombrie 1941, Odessa a căzut, având drept consecință unul dintre cele mai mari masacre în rândul populației civile din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Mii de evrei au fost pur și simplu adunați în grupuri și mitraliați.

Istoricul Iulius Fischer estimează că, pe lângă cei peste 87.000 de evrei și 25.000 de țigani din România care au murit în timpul deportărilor în Transnistria, 130.000 de evrei de-ai locului au fost uciși în Ucraina aflată sub ocupația trupelor românești. În cartea The Destruction of the European Jews, Raul Hilberg estimează că „în acest teritoriu românii au ucis, și ei, în regiunea Odessa și Golta, aproximativ 150.000 de evrei localnici. Nicio altă țară, cu excepția Germaniei, n-a participat într-un mod atât de masiv la masacrarea evreilor”.

Doar schimbarea sorților Axei în cursul războiului l-a oprit pe Antonescu din implementarea soluției românești la problema evreiască. Jurnalul lui Sebastian înregistrează în detaliu atmosfera de fierbere de dinainte de război și din primii ani, timp în care vede cum prietenii, atât cei cu simpatii fasciste, cât și ceilalți, se distanțează de el. Scrie despre gustul amar pe care-l simte atunci când, odată cursul războiului schimbat, mulți încearcă să se replieze. Trăiește să vadă cum fasciștii se reinventează ca socialiști și-l invită să intre din nou în Uniunea Scriitorilor, de unde fusese dat afară.
***
 Trebuie să fi fost demoralizant, un act de completă însingurare să publici o carte atât de calmă și de profundă, în 1934. Să fii un intelectual evreu într-un astfel de climat, în care, practic, întreaga intelectualitate – prietenii și colegii lui Sebastian – practica, în cel mai bun caz, un antisemitism „rezonabil”, de tipul celui ilustrat de Vieru, însemna să fii foarte singur. Posibil din loialitate, sau din vanitate sau dintr-o încredere optimistă că dialogul era posibil, chiar cu cei atinși de prejudecăți, Sebastian i-a cerut charismaticului Nae Ionescu să scrie introducerea romanului De două mii de ani. Prefața lui Ionescu, pe care Sebastian a fost de acord să o publice, pune antisemitismul pe seama evreilor, aducând ca argument insistența lor de a forma o națiune.

„Când însă cineva vrea să se țină departe de tine pentru că te disprețuiește, pentru că te socotește mai jos de el și nu demn de a-i fi o legătură, reacția ta e firească: începi a-l socoti drept dușman; sau, în orice caz, de o altă natură decât a ta. Procesul de separație inițiat de evrei continuă să fie adâncit de ceilalți.”

Dacă citind De două mii de ani Ionescu a fost capabil să înțeleagă ceva relevant despre criza prin care trecea România însăși, n-a spus-o.

Sebastian a înțeles atât de bine mintea unui antisemit – în expresia sa rafinată, intelectuală, metafizică – pentru că el însuși a fost un produs al climatului intelectual din care a apărut. A fost un discipol al lui Ionescu și a colaborat la ziarul acestuia, Cuvântul, chiar și în perioada în care publicația a virat către dreapta. Sebastian a înțeles ideile naționaliste pentru că, în tinerețe, el însuși se simțise puternic atras de ele și a luat distanță față de o astfel de orientare abia când a realizat unde ar fi putut duce ideologia fascistă. Trebuie să fi fost conștient de faptul că dacă n-ar fi fost evreu, ar fi putut foarte bine să ajungă la rândul său un ideolog al antisemitismului.
***
 În 1947, a apărut romanul lui Saul Bellow, Victima. Este un studiu revelator despre psihologia victimei. Este povestea unui bărbat, Levanthal, care face tot posibilul să-și ignore evreitatea și modul în care ceilalți se raportează la ea și încearcă să-și vadă de treabă și să-și câștige traiul, ca toată lumea în New York. Povestea lui se transformă în povestea hărțuirii asidue la care e supus de un individ din trecut, Albee, de care abia își mai aduce aminte, dar care-i poartă o ranchiună teribilă. Dacă inițial presupunem că victima implicată de titlu este Levanthal, către sfârșitul cărții devine limpede că victima e, de fapt, Albee. Agresivitatea cu care Albee îl hărțuiește pe Leventhal vine din convingerea lui că el e partea vătămată, din frustrarea și din dezamăgirea pe care o simte vizavi de propria viață, din refuzul de a-și vedea propriile greșeli. Romanul este un studiu al sentimentului de victimă pe care îl are Albee.

Povestea culminează cu tentativa lui Albee de a se sinucide. Într-o noapte, dă buzna în casa lui Levanthal și încearcă să se asfixieze dând drumul la gaze. Levanthal se trezește la momentul potrivit pentru a împiedica dezastrul. După câțiva ani, cei doi se întâlnesc, iar Albee îi explică lui Levanthan că nici o clipă n-a vrut să-i facă rău în acea noapte. „Nu mă gândeam la tine”, spune Albee, „Când ești pornit împotriva propriei persoane, nici altcineva nu mai înseamnă nimic pentru tine”.

Treisprezece ani, un ocean și Holocaustul separă Victima lui Bellow de De două mii de ani, dar cuvintele lui Albee pot fi puse lângă cele ale lui Ştefan Pârlea (Cioran), vocea autentică a dezastrului ce urma să vină:

„L-am întrebat pe Pârlea:

– Nu ți-e teamă că vei sfârși din nou cu câteva capete și geamuri sparte? Nu te întrebi dacă nu vei ajunge iar la un scandal antisemit, fără să treci dincolo? Nu crezi că «revoluția» ta este un cuvânt prea nou pentru o mizerie așa veche?

S-a încruntat și mi-a răspuns:

– Mă, e secetă, și eu aștept să vină ploaia. […] Cu grindină, cu furtună, cu trăznete, dar să vie. Să strice, să înece, să dărâme, dar să vie. Din potop tot o să scape unul, doi. Din secetă nu scapă nimeni. Dacă revoluția cere un pogrom – facă-se pogrom. Nu e vorba de mine, de tine, de el. E vorba de toți. Cine crapă și cine nu, puțin îmi pasă, chiar dacă cel care crapă sunt eu.”

Naratorul din De două mii de ani participă la o întâlnire la care ia cuvântul Pârlea. La un moment dat, din sală se scandează: „Căci străinii și jidanii/ ne tot sug, ne sug mereu”. Această convingere, oricât de grosolană și de încărcată de patos, poate sta foarte bine lângă argumentele rafinate ale lui Vieru și lângă comentariile lui Antonescu, discutate în secțiunea anterioară. Toate au la bază aceeași convingere și se înscriu în narațiunea victimizării. Aceea că suferințele și eșecurile națiunii române sunt cauzate de mașinațiunile evreilor, ale altor minorități și ale străinilor. Aceeași convingere răzbate din cuvintele lui Eliade – consemnate de Sebastian în jurnal – când discută despre revoltele din ghetoul din Varșovia: „Rezistența polonezilor la Varșovia este o rezistență iudaică. Numai jidanii sunt în stare să șantajeze cu femeile și copiii aruncați în primă linie, pentru ca să abuzeze astfel de scrupulele germane”.

Pentru ca narațiunea națională a României să fie credibilă, e nevoie ca națiunea română să fie o victimă. Crimele Holocaustului în numele acestui mit nu au tulburat niciodată această narațiune, pentru că niciodată nu au fost confruntate. România, spune povestea, a ieșit din cel de-Al Doilea Război Mondial ca victimă, de data asta a tratatului de la Ialta și a unui regim politic impus din exterior. Aspectele națio­naliste, cu totul aparte, ale comunismului românesc nu sunt niciodată menționate. În ciuda independenței României în Pactul de la Varșovia – caz unic, trupele sovietice nu au rămas staționate pe teritoriul țării după 1958 –, potrivit acestei narațiuni, Rusia a fost responsabilă de eșecul României de a-și realiza potențialul, și implicit pentru continuarea stalinismului în România încă trei decenii de la moartea lui Stalin. „Dezmeticirea României va veni când se va pune serios problema răspunderilor”, scria Sebastian în jurnal, la sfârșitul războiului.
***
 Odată războiul încheiat, oameni care timp de șase ani trecuseră pe stradă pe lângă Sebastian fără să se uite la el acum traversau să-i strângă mâna. Unul după altul, fasciștii s-au transformat, peste noapte, în comuniști. Oamenii s-au „reabilitat”. „E un înspăimântător spirit de conformism”, scria Sebastian în jurnal, pe 16 septembrie 1944, „nou ca orientare, vechi ca structură psihologică”.

Tom Gallagher, în Romania: Theft of a Nation, observa următoarele: „Naționalismul, după un interludiu de internaționalism de extracție sovietică, a fost reabilitat și adaptat pentru a servi nevoile comuniste; convingerea tradiționalistă, că libertatea înseamnă mai ales independența față de o putere străină, și nu dreptul individual la o părere diferită de opinia majorității, s-a dovedit extrem de folositoare… O nouă generație de intelectuali care a promovat forme inflexibile de naționalism a fost pregătită în pepinierele statului și uneori șovinii de dinainte de 1945 și-au putut relansa carierele predicând catehismul naționalismului”.

Nu e greu să-ți imaginezi că, dacă ar fi trăit, Nae Ionescu s-ar fi reinventat.

Eliade a părăsit țara și și-a construit o carieră ca istoric al religiilor, deși ultimii ani i-au fost întunecați de umbra dezvăluirii trecutului său fascist. La înmormântarea sa, Bellow, care-i fusese coleg la universitate, a oferit un moment de lectură din opera lui. Jurnalul lui Sebastian a fost publicat în România în anii ’90 și varianta în limba engleză a apărut, la o editură din Chicago, în 2000. În același an, Bellow a publicat Ravelstein, un roman în care apare un personaj numit Radu Grielescu, discipol al lui Ionescu și participant la pogromul din București, care ajunge la Chicago ca universitar refugiat și își caută un prieten evreu, influent, care să-i servească drept instrument de reabilitare.

În România, procesul de reabilitare a fost repetat în 1989. Comuniștii s-au reinventat ca democrați și au pus mâna pe proprietățile statului în tranziția către o economie capitalistă. Vechiul aparat de Securitate a rămas, în mare parte, funcțional. Această instituție, responsabilă de omorârea, torturarea, arestarea și persecutarea cetățenilor statului comunist nu a fost eliminată. Aproape nimeni nu a fost condamnat. Chiar dacă arhivele au fost deschise public în 1999, accesul la ele a rămas problematic iar victimele Securității descoperă, cu regularitate, că dosarele le-au fost violate și informația ștearsă.

I. L. Caragiale spunea că: „Partidele politice în sensul european al cuvântului, formate de tradiții sau de interese de clasă noi sau mai recente, și în care programele se bazează pe principii sau idei, nu există în România”. Descria România de dinainte de Primul Război Mondial, dar cuvintele lui puteau descrie, la fel de bine, și perioada interbelică, și chiar situația de astăzi.

Scriind în anii ’30, în zorii controversei iscate de publicarea romanului De două mii de ani, Sebastian înregistra confuzia unui călător francez care observa doi adversari extremiști, cu poziții antagoniste, angajați într-o conversație amiabilă. Cei doi prieteni i-au explicat că erau prieteni, pur și simplu, și că un asemenea contact nu-i compromitea și nici nu-i constrângea în niciun fel. „Cum nu vă obligă în nici un fel? întreabă francezul. Dar cel mai mic gest angajează!” Francezul se înșeală, spune Sebastian: „Pe oamenii aceștia nu-i angajează cu adevărat nimic: nici ura, nici iubirea, nici viața, nici moartea. Orice fac, orice spun, rămâne mereu undeva, într-un colț de conștiință, un zâmbet care anulează ce au făcut, retractează ce au spus. Rigoarea, sub orice formă, nu este resortul lor. Sunt niște oameni liberi. Poate singurii oameni liberi din Europa, căci faptele nu-i leagă, iar ideile nu-i obligă”.
***
 Într-o țară în care ideile nu au o influență reală, singurul vis solid rămâne cel legat de națiune. Iar dacă națiunea care în visele ei e grandioasă se trezește, în realitate, într-un stadiu degradat, va rezolva această contradicție continuând să se perceapă ca fiind o victimă. Niciodată problema responsabilității nu trebuie pusă.

Holocaustul nu se potrivește în narațiunea victimizării, așa că e ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. În România postcomunistă, visul națiunii nu permite recunoașterea unor astfel de lucruri.

În interbelic, visul națiunii era proiectat înspre viitor. Era vorba de o măreție ce avea să vină. Acum, printr-un proces de mitologizare, visul e proiectat înapoi în trecut. Pentru România, interbelicul fascist a devenit un tărâm ficțional.

În acest univers paralel, înainte de intervenția rușilor, România intrase pe un drum la capătul căruia avea să devină o națiune europeană prosperă și matură, posibil o superputere economică. România era grânarul Europei și un exportator de petrol. Bucureștiul interbelic văzut ca „Micul Paris”, o capitală bogată, în pas cu ultimele tendințe, cu o clasă de mijloc cultivată, este o imagine puternic înrădăcinată în imaginarul colectiv al României contemporane.

Imaginea e parțial adevărată. România a ieșit din Primul Război Mondial dublându-și suprafața și populația. Visul național al unei Românii Mari se împlinise. Cu o piață internă în expansiune și în plin proces de exploatare a terenurilor petrolifere de la nord de București, un aflux al bunăstării s-a revărsat dintr-o dată către capitala care cu doar câteva decenii înainte fusese un simplu orășel balcanic. Cartiere întregi care aduceau în oraș futuristul stil Art Deco au fost ridicate în zona din apropierea aerodromului, iar străzile purtau nume de aviatori. Trebuie să fi fost o perioadă de tumult ardent pentru o națiune tânără, dornică să-și testeze limitele.

Şi cu toate astea, nu departe de oraș, își ducea zilele o populație – țărănimea – ale cărei condiții de viață abia dacă se schimbaseră vreun pic din Evul Mediu. În mare parte, țiganii fuseseră eliberați din robie abia de câteva zeci de ani. Şi în toate orașele mari din noile teritorii alipite, românii, ca etnie, erau o minoritate. Centrele urbane din Transilvania și Bucovina erau mai mult maghiare sau germane. Populația evreiască era concentrată în zonele urbane, în special în est, o regiune în care idișul sau rusa erau limbile materne, și nu româna.

Viața intelectuală și politică a națiunii în perioada interbelică a fost viciată de obsesia problemei minorităților și, în special, de problema evreiască. Perioada care astăzi apare în imaginația populară într-o manieră romanțată ca fiind epoca de aur a țării a fost una în care, după cum observă Gallagher, „România s-a dovedit incapabilă să asigure un sistem de apărare, de siguranță publică, un sistem juridic de încredere, un sistem fiscal rezonabil și un cadru pentru activitățile industriale și comerciale. Interesul național a fost limitat la a proteja teritoriile alipite și la a realiza misiunea istorică a României”.
***
Dacă nu înfrunți cu fermitate adevăratele realități ale vieții”, spune un personaj dintr-o povestire de Bellow, „și dacă nu le faci față cu tărie și cu sânge rece, ești condamnat să trăiești într-o ficțiune firavă în care ești doar un interpret banal”.

România de azi e sufocată de ficțiuni firave. Oameni de afaceri joacă într-o mascaradă în care apar travestiți ca politicieni și concurează pentru influență prin controlul pe care îl dețin asupra media. Văzută din acest unghi, viața politică apare ca o serie de intrigi, de scandaluri și acuzații centrate pe persoane și nu pe probleme, toate la fel de repetitive și de lipsite de idei ca orice telenovelă. Bogăția, politica și media sunt controlate de foști comuniști sau de copiii celor care fuseseră bine plasați sub fostul regim. Cei care au fost deasupra propriilor semeni în timpul dictaturii sunt acum patrioți ai noii ordini capitaliste. Pentru clasa conducătoare, cea mai convenabilă este ideea că dictatura a cerut complicitate și conformitate și din moment ce toată lumea s-a conformat și s-a împăcat cu starea de lucruri, nicio altă examinare a situației nu mai e necesară. Nu e vina nimănui.

În acest punct, opera unui scriitor ca Sebastian și o carte cum e De două mii de ani subminează, într-o manieră rară și esențială, narațiunile dominante în acord cu care o țară trăiește.

E interesant să pui în contrast opera lui Sebastian cu cea a lui Eliade – romantică, mistică, ca de pe altă lume. Locuri reale, cum e Bucureștiul, sunt observate prin lentila fantasticului.

Bătându-și joc de stilul unui roman al lui Eliade, a cărui acțiune era plasată în India (scriitorul a petrecut câțiva ani în Calcutta), Eugène Ionesco a aruncat o glumă cum că Eliade n-ar fi pus niciodată piciorul pe subcontinent, ci că în toți acei ani ar fi stat retras la el în mansardă. Şi totuși, gluma ar putea fi extinsă la întreaga manieră în care România anilor ’30 e descrisă în proza lui Eliade. Într-un fel, unul important, el n-a fost cu adevărat acolo. Fusese un susținător înfocat al Gărzii de Fier, în vremea în care gruparea câștiga teren, în anii ’30, dar ficțiunea pe care a scris-o e infuzată de preocupări mistice, personale. Eliade a emigrat în America după război. Este foarte posibil ca, asemeni lui Cioran, să-i fi fost rușine de perioada în care a flirtat cu fascismul. Însă nu știm cu siguranță, pentru că în legătură cu propriul trecut a păstrat tăcerea.

După cum nu știm nici dacă i-a fost vreodată rușine că i-a întors spatele vechiului său prieten, Mihail Sebastian. A încetat să-i mai vorbească în perioada în care România devenise un aliat mai îndatoritor ca niciodată al Germaniei naziste. Ştim că asta s-a întâmplat din Jurnalul lui Sebastian.

Că ficțiunea e un exercițiu estetic sau spiritual care nu are nimic de-a face cu lumea reală și care se ține la distanță de orice încercare de a scutura narațiunile dominante e o idee foarte bine consolidată în România.
***
 În 2010 am fost în sală când Herta Müller, o scriitoare născută în România, a participat la un dialog public după ce, cu un an înainte, câștigase Premiul Nobel pentru literatură. Opera ei oferă o imagine neșovăielnică a vieții din timpul comunismului în România. În ziua în care s-a anunțat premiul, am dat ture prin București încercând să găsesc în librării vreo carte de-a ei. Mi-a fost imposibil.

Într-o seară de toamnă, sala Ateneului era plină, în așteptarea dialogului pe care urma să-l aibă cu editorul ei, filozoful și proeminentul intelectual Gabriel Liiceanu.

Până să i se dea voie să părăsească țara, Herta Müller a fost o victimă a Securității, care trecuse la tactici de intimidare asiduă și repetată. Numai că Liiceanu a ratat ocazia de a discuta cu Müller o problemă pe care ea a ridicat-o în mod public, în repetate rânduri: anume că structurile dictaturii sunt încă în funcțiune. Că aparatul de securitate al Partidului Comunist nu a fost niciodată dezmembrat. Că doar și-a schimbat numele, dar că lucrează cu aceiași oameni (sau le plătește pensii generoase). Că e deja practică de rutină ca dosarele de Securitate ale celor pe care i-a urmărit sau hărțuit să fie modificate sau distruse, sau ca accesul la ele să fie obstrucționat. Că niciun înalt demnitar comunist și niciun securist nu au fost vreodată condamnați pentru crime împotriva semenilor (după cum nu s-a dat nici un verdict de vinovăție în cazurile de corupție în care au fost implicați politicieni sau oameni de afaceri de vârf, după căderea dictaturii).

Liiceanu, a cărui carieră intelectuală a început în perioada comunistă, avea o altă problemă. Nu i-a plăcut ce a sugerat Müller, că intelectualii și literații români au fost conformiști lipsiți de coloană vertebrală, și i-a reamintit că, sub o dictatură, unicul angajament politic permis a fost cel de a fi membru activ în Partidul Comunist sau de a-i reproduce sloganele. Mai este o formă de implicare politică, a spus Liiceanu, iar aceasta se referă la refuzul de a folosi un limbaj prefabricat și impus unei societăți de opresorii ei. „În clipa în care nu făceai și nu vorbeai așa cum se făcea și se vorbea potrivit regulii de bază a societății represive, unii dintre noi am avut naivitatea să credem că era un angajament politic”, i-a spus Liiceanu Hertei Müller. „Acum aflăm de la dumneavoastră că acest mod de a nu ne fi prostituat cuvintele a fost prea puțin (…).”

Müller a replicat că atenția la propriile cuvinte nu e disidență și a arătat diferența dintre România și celelalte state-satelit ale Uniunii Sovietice, în care scriitorii și intelectualii ocupau un loc central în mișcările disidente. În România, disidența s-a redus la un număr de cazuri individuale și „cine a ridicat capul a fost lăsat singur”.
Liiceanu: Despre acest tip de scriitor angajat, care nu și-a murdărit cuvintele, ați folosit la un moment dat cuvântul Mitläufer – „omul care merge laolaltă cu ceilalți, cu puterea, umăr la umăr”. Dumnezeule! Dacă asemenea oameni ca noi…

Müller: Dați-mi voie să interpretez cuvântul… Mitläufer nu înseamnă că „merge cu puterea”. Înseamnă că „merge pe neobservate ca să nu aibă probleme”. Dar nu „umăr la umăr cu puterea”.
Discuția despre sensul cuvântului Mitläufer își are originea într-o polemică ajunsă publică între Müller și Mircea Cărtărescu, îndeobște considerat ca fiind cel mai important scriitor român în viață (Liiceanu este și editorul lui Cărtărescu). Într-un interviu dat unei publicații germane, Cărtărescu a afirmat că în timpul comunismului scriitorii s-au bucurat de o anumită stabilitate a traiului zilnic. Când un jurnalist român i-a cerut Hertei Müller să comenteze aceste afirmații, a răspuns cu amărăciune că ea nu a simțit niciodată o astfel de stabilitate, că s-a temut chiar pentru propria viață și a folosit atunci cuvântul Mitläufer pentru a descrie acea categorie de scriitori care și-au văzut de treabă aparent netulburați de natura societății în care trăiau – și care au putut să-și publice operele.

În proza pe care Cărtărescu o publica în anii ’80, nimeni nu stătea la coadă la mâncare, nu tremura iarna de frig în apartamente și nu-și turna vecinii la Securitate. Bucureștiul lui Cărtărescu e, la fel ca cel al lui Eliade, un fel de loc magic.
Liiceanu: Credeți că cei care – repet – și-au respectat raportul cu limba, care nu au intrat în ecuația zdrobirii limbii, care nu au împrumutat limbajul oficial niciodată sunt „cei care au trecut neobservați”? Nu credeți că fiecare carte – curată, bună, minunată – care s-a născut în acel timp era un mod de a spune „nu” lumii în care trăiam?

Müller: Nu. Era un mod de a se eschiva. Eu nu învinovățesc pe nimeni – doar pe cei care au făcut într-adevăr literatură „de comandă” și urlau cuvintele ideologice în jurul lor, dar ceea ce vreți dumneavoastră să laud mi se pare prea puțin.

Liiceanu: N-am vrut să lăudați, am vrut să nu acuzați.

Müller: Este o modalitate de a rămâne onest personal. Dar era prea puțin, nu era ceva împotriva dictaturii. Era ceva personal – că nu te-ai murdărit. Dar nu era ceva care să deranjeze clanul de ceaușiști și securiști care erau peste tot. Cred că dacă ar fi fost foarte mulți cei care ar fi deranjat această dictatură, ea nu ar fi putut să devină tot mai sinistră…
E bine ca natura și scopul literaturii să fie dezbătute. Şi e sănătos ca noțiunea de cultură, ca o formă de decor – ceva ce poate fi savurat de persoanele cu gusturi alese chiar când timpurile sunt grele –, să fie zguduită de ideea că rolul scrisului e să conteste ficțiunile dominante.

Ceea ce e îngrijorător e faptul că într-o țară dominată de minciuni – „ficțiunile firave” de care vorbește Bellow – literatura care privește în față realitățile de zi cu zi, care le face față cu tărie și cu sânge rece, e văzută ca o amenințare. Față în față cu figurile unor scriitori ca Sebastian și Müller, intelectualitatea și scriitorimea din eșantionul consacrat al țării fug să-și pună pielea la adăpost. Dezbaterea se fâsâie când de-abia începuse.

În zilele de după discuția publică de la Ateneu, Liiceanu a declarat în presă că rolul lui de amfitrion și de gentleman l-a împiedicat s-o înfrunte pe Müller. A făcut-o însă în scris, susținând că scriitoarea și-a început cariera de critic al regimului doar în momentul în care a părăsit țara. Cărtărescu, care semna pe atunci editoriale în Evenimentul Zilei, își exprimase deja indignarea față de modul în care, spunea el, Müller l-a prezentat ca singurul vinovat pentru crimele comunismului („chintesența intelectualului vinovat al epocii comuniste”).

A fost unanimitate; strădaniile pline de curaj ale tuturor acelora care-și construiseră carierele ca oameni de litere sau intelectuali în timpul comunismului – aceeași elită care domină astăzi scena intelectuală – fuseseră dezonorate.

Faptul că Sebastian și Müller contestă ficțiunea minuțioasă care este a naționalismului românesc e complicat și mai mult de faptul că amândoi aparțin unor minorități naționale și de prejudecata că ei se situează în afara națiunii și că i se opun. Au trădat țara, refuzându-i rolul de victimă, expunându-i falsitatea alibiurilor. Chestiunea esențială pe care o ridică Sebastian și Müller este cea a responsabilității individuale. ●

Philip Ó Ceallaigh este un scriitor irlandez stabilit în București. Este autorul volumelor de nuvele Și dulce e lumina (2009) și Însemnări dintr-un bordel turcesc (2006). Recent, a lansat primul său roman Și te trezești râzând (Polirom). 

__________________________________

* Îți lipsește numărul în care a fost publicat acest text? Cumpără-l din shop.

__________________________________

Q&A cu autorul

Cât ai lucrat la acest text? E cumva diferit, ca efort, față de alte texte non-ficționale de-ale tale?
Am lucrat pe acest text între mai și octombrie anul trecut. Cred că am scris 4 sau 5 drafturi, cu pauze între. Era o experiență nouă, în primul rând pentru că nu aveam o limită de lungime. Eram liber să dezvolt un argument. Voiam să aibă soliditatea unui text academic interdisciplinar, dar și să fie accesibil și relevant pentru orice cititor. Nu știu cât a contat experiența mea ca scriitor de ficțiune. Vreau să scriu limpede și cu simplitate. Asta nu înseamnă că materialul nu poate fi provocator, original. Înseamnă că eu, la nivel de stil și organizare, nu adaug probleme. 

În textul acesta, ești ca un personaj secundar. Apari la început, pentru ca apoi să îi faci loc lui Mihail Sebastian și să revii abia spre final. De ce ai decis să te incluzi în text? Și de ce te-ai inclus doar atât, care a fost raționamentul?
În primul draft, eseul era despre experiența de a traduce un roman a lui Mihail Sebastian în engleză. Pe parcurs, mi-am dat seama că aveam mai mult de spus, și că Mihail Sebastian ar putea fi un fel de ancoră pentru mai multe idei. Când argumentul eseului a devenit mai complex, a apărut o problemă de structură: cum să ajut cititorul să navigheze prin argumentație? Inițial n-am vrut să apar eu ca personaj în text. Dar ca o declarație a unui punct de vedere, asta face eseul mai accesibil. 

Am înțeles că ai nimerit peste subiectul eseului aproape întâmplător, după acel interviu din Cotidianul, ce te-a făcut însă ca peste ani de zile să îl dezvolți și să-l transformi într-o psihanaliză de țară prin prisma literaturii?
Eseul s-a născut cumva întâmplător. Greg Baxter, un prieten, edita un site care nu mai este activ, Some Blind Alleys. Greg e interesat de literatura tradusă. Vorbitorii de limba engleză sunt închiși în limba lor, nu prea penetrează literaturile altor limbi. Greg, după ce am vorbit despre Sebastian, mi-a cerut un eseu despre acest scriitor. Și, important, s-a oferit să plătească suficient pentru el ca să-mi pot justifica timpul și efortul depus. 

Ce reacții ai primit după ce l-ai scris?
Nu m-am așteptat, când am început să scriu, la un eseu atât de ambițios. Concluziile par extreme. Mi-am dat seama că dacă o să trag niște concluzii despre un subiect atât de sensibil, legat de ideea de naționalitate și de mândrie națională, că trebuie să argumentez și documentez cu mare grijă. În general am avut reacții bune. Oameni tineri vor sa citească așa ceva, sunt deschiși la evaluări noi și am impresia că mulți doar așteaptă să vină cineva ca să articuleze mai bine ce deja simt. În privința asta, este o mare diferență între generații în România, între generațiile formate sub regimul național-comunist și generația tânără. Am vorbit recent cu un istoric care cercetează Holocaustul, un om sub 40 de ani. Mi-a mărturisit că atunci când a făcut facultatea în Iași, în anii ’90, n-a auzit nimic despre pogromul din 1941, în care au murit mii de cetățeni evrei a orașului.

Așa, cu acei profesori și scriitori de peste 60 de ani care reproduc basme naționaliste, cum au făcut toată viața, n-am ce să discut. Cu generația tânără rămâne mult de discutat. Este posibil ca ce am argumentat în „Victima” o să sune banal peste zece ani. Așa sper.