Vlăduţ

Era cât pe-aci să am o aventură cu un puști blond de 13 ani. Vlăduț (am schimbat numele pentru a nu crea probleme…

Era cât pe-aci să am o aventură cu un puști blond de 13 ani. Vlăduț (am schimbat numele pentru a nu crea probleme persoanelor reale) era drăguț foc, șuvițele linse și tunse castron, în toate nuanțele de blonziu imaginabile îi intrau mereu în ochi, de unde le sufla pe un colț de gură în sus. Era cu un cap mai mic ca mine și cu un an mai tânăr, pentru că asta era în ’93, iar eu aveam pe atunci 14 ani.

Pusesem ochii pe el prin curtea Şcolii generale nr. 169 din Drumul Taberei și uneori stăteam de-o parte la baschet sau perețel în pauze doar ca să mă pot uita la el tot timpul. N-a trecut mult până când am intrat în vorbă cu puștiul dintr-a VII-a B și nu știu cum am făcut și ce i-am spus, că ne-am împrietenit pe loc.

Eram și eu ce-i drept destul de încântat de mine. Doar cu câteva luni înainte făcusem o descoperire epocală, anume că eram un băiat frumos. Până la pubertate (și după) am fost un puști plinuț și obraznic, mereu primul din clasă, fără ca ai mei să mă fi rugat prea mult să învăț. Nu eram foarte conștient de importanța înfățișării, dar odată m-am supărat pentru că o asistentă venită să cântărească pe toată lumea mă făcuse „supraponderal”, iar apoi n-am mai vorbit câteva zile cu cel mai bun prieten, pentru că făcuse o glumă proastă pe tema asta.

Însă, la 13-14 ani, când au lovit hormonii, m-am apucat de sport, m-am înălțat brusc și am devenit zvelt și agil ca un gușter. Eram mândru de mine mai ales în cămașa cărămizie pe care o purtam la ore într-a VIII-a deschisă la pieptul golaș, împreună cu blugii băgați în bocanci și o geantă kaki de mască de gaze, plină de casete cu Nirvana și Obituary.

Cu muzică, glume și coșuri reușite la panoul din curtea școlii l-am cucerit și pe Vlăduț. „Frati-miu vorbește numai de tine acasă, nu știu ce i-ai făcut de e așa încântat, mai ia-l și tu la baschet”, mi-a spus într-o zi fratele lui, Tavi, elev într-a VIII-a ca și mine, la o altă clasă, fără ca asta să pară niciunuia dintre noi prea dubios. Începusem să ne atingem și eu îi treceam mereu o mână prin păr lui Vlăduț, el mă lua de gât și se agăța de mine cu orice ocazie.

Apoi au mai trecut niște săptămâni și am făcut cunoștință cu mai mulți colegi de-ai lui și am început să o ardem împreună pe lângă curtea școlii, după ce se terminau orele. Pufăiam primele țigări, jucam un fel de baseball improvizat și se legau primele flirturi, hârjoneli și bârfe. La un moment dat am observat că, oricât de drăguț mi se părea mie, Vlăduț nu era prea respectat la el în clasă. Se mai glumea pe seama lui, dar el era mereu cu zâmbetul pe buze și trăgea cascade de hohote și chicote. Era copil încă și activitățile lui preferate erau alergatul prin curte și râsul fără motiv, sau poate asta i se întâmpla mai ales în preajma mea. Eu devenisem deja mai sobru, iar ai mei îmi spuneau că ar trebui să las cărțile ușoare pentru copii și să iau unele mai serioase din bibliotecă, așa că mă apucasem să citesc Marele singuratic de Marin Preda, deși eram convins că nu o să am niciodată răbdare să termin un roman serios.

Idila cu Vlăduț avansa însă în ultimele luni dinaintea vacanței de vară cu pași deloc timizi și imaginea lui cu părul ciufulit începuse să pună monopol pe fanteziile mele dinainte de culcare. „Hai pe la mine după ore, mai stăm de vorbă doar noi doi”, i-am zis într-o zi. Nu mi-a dat un răspuns clar și n-a venit în ziua aia, așa că n-am insistat.

Dar, după câteva zile, s-a luat după mine în drum spre casă și m-am trezit pe canapeaua din sufragerie cu el în brațe. Încă îi simt pielea fină sub degete și mirosul puber în nări. Dar cumva, în mijlocul atingerilor ușoare și încă mai degrabă prietenești, mi-a spus că era supărat pentru că urma să rămână corigent la Română. Eu tocmai fusesem la etapa pe sector a Olimpiadei la Română și, cu toate că în anul ăla nu trecusem mai departe, nimic nu mi se părea mai important și mai demn de admirație decât priceperea la comentarii literare și analize gramaticale.

Am rămas complet șocat când mi-a spus că a luat patru în teza trimestrială la Română. În clasa mea corigenții erau un fel de paria. Însemna mai mult decât că nu învățase, însemna că nu scrisese nimic sau nu se putea exprima în scris. M-a scuturat un ușor fior de dezgust și dintr-o dată i-am văzut râsul blond într-o altă lumină, iar șuvițele lui multicolore au încetat să aibă efect asupra mea. N-am mers mai departe în ziua aia și nici în vreo altă zi.

Am început să îl evit prin curtea școlii și să fac și eu glume pe socoteala lui. Într-un final și-a dat seama că s-a întâmplat ceva și a încetat să vină mereu pe unde eram; pe nesimțite am rupt orice relație fără să apuc să-mi dau seama dacă era trist sau afectat în vreun fel de răcirea bruscă. Tavi m-a întrebat dacă nu ne mai vedem și i-am zis că sigur, o să ne mai vedem cândva. N-a trecut nici o lună și m-am îndrăgostit de unul dintre colegii de clasă ai lui Vlăduț, Rareș, un băiat brunet mai matur, cu un corp electric de mânz și atitudine pe măsură.

Încă mă întreb cum am putut să ratez una din puținele șanse la o idilă adolescentină doar pentru că băiatul nu se pricepea la comentariile de Română; mulți ani de atunci încolo nu am mai avut parte de iubire, deși aș fi fost în stare de multe compromisuri mârșave fie și pentru o tăvăleală pe canapea. Nu știu dacă e bine sau nu că n-am dus flirtul mai departe din cauza scrupulelor mele de tocilar, dar mi-e încă dor de ciuful lui Vlăduț, de afecțiunea imediată și senzualitatea inconștientă a puștiului, și de mine de atunci. Lucrurile astea se întâmplau mult înainte ca homosexualitatea să existe.

L-am mai văzut o singură dată, în stația de autobuz de la Piața Moghioroș, la mult timp după aceea. Se înălțase, nu mai era chiar blond și, cu toate că l-am recunoscut mai ales după gură, nici râsul nu mai era același. L-am tras puțin de limbă și mi-a spus că lucrează și că are o prietenă, apoi s-a urcat într-un autobuz. M-am uitat mult timp în urma lui.

Ştefan Iancu a lucrat ca redactor pentru România Liberă și Vice România, iar în prezent este jurnalist freelancer.

__________________________________

Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulți bărbați povestesc despre cea care le-a scăpat. Dacă îți plac proiectele noastre, ne-ar ajuta dacă te-ai abona.