A vorbi despre nedreptate

#metoo ne‑a învățat că schimbarea este posibilă și se poate face în pași mici sau în salturi mari, dar și faptul…

#metoo ne‑a învățat că schimbarea este posibilă și se poate face în pași mici sau în salturi mari, dar și faptul stupefiant că femeile sunt blamate pentru violența prin care trec.

Campania #metoo mi se pare o mare narațiune colectivă în care femeile au început să scoată la lumină foile pe care aveau scrise poveștile, le‑au curățat de praf pentru că stăteau închise în sufletele și mințile lor de ani mulți, au conturat mai bine literele pentru că se șterseseră cu trecerea timpului, au scris noi file pentru că au căpătat curaj și pentru că, din păcate, aveau cu ce să le umple. Poveștile femeilor – și aici mă includ și pe mine –, nu sunt rodul imaginației noastre, ci sunt experiențe trăite în viața cotidiană, reală.

Mă întorceam acasă de la o conferință prin 2004 – când eram studentă la masterat –, am intrat în scara blocului, am pășit pe prima treaptă și am simțit mâinile unui bărbat cum mă înconjoară, le coboară pe trupul meu și le așază între picioarele mele. Fracțiuni de secundă am paralizat de groază, apoi m‑am zbătut și i‑am strigat tot felul de cuvinte numite „înjurături” fiindcă citisem că, dacă îl agresez, sunt șanse să se intimideze. A fugit, eu am început să alerg după el cu spray‑ul paralizant în mână. L‑am pierdut pe stradă destul de repede. Nu eram îmbrăcată provocator, nu umblam pe străzi ascunse, nu era noapte. Nu mă conformam stereotipurilor asociate agresiunilor în spațiul public. Am intrat în casă, am închis ușa și m‑am simțit cumplit de umilită. A urmat imediat furia care m‑a împins să îl caut vreo două ore pe străzi. Zilele următoare am simțit teamă, una care m‑a făcut să tresar la fiecare zgomot timp de mai bine de două săptămâni.

După ce am postat textul care conține și întâmplarea relatată mai sus, am mai povestit‑o în fața camerelor de la două televiziuni. Apoi m‑am oprit. E greu să relatezi și să revii acolo, așadar le înțeleg pe femeile cărora nu le este ușor să vorbească.

#metoo a arătat lumii întregi ceea ce lumea se străduia să nu vadă ori se străduia să își creeze propriile narațiuni despre cum acele file scrise de femei nu erau binevenite, erau mincinoase ori stătuseră prea mult închise, de parcă trecerea anilor anula trăirea în sine și abuzul. #metoo spune că hărțuirea nu are legătură cu vreun comportament provocator, ci cu simplul fapt că femeile există, sunt percepute ca disponibile și sunt obiectualizate sexual.

– I‑a spus ceva pe stradă? A, era disponibilă.

– S‑a frecat de ea în autobuz? Era disponibilă.

– I‑a pus mâinile pe sâni, deși se aflau în facultate, ea studentă, el profesor? Era disponibilă.

E stupefiant că femeile sunt blamate pentru violența prin care trec, iar mulți se aliază cu agresorii. #metoo a arătat și bărbați care s‑au aliat femeilor, dar și femei care sunt și ele crescute și socializate în patriarhat.

Experiențele relatate sunt produsul unei culturi și societăți patriarhale care trasează cu meticulozitate ce este permis ori interzis, cine are puterea și cine nu, cum se manifestă puterea, cine poate să vorbească și cine nu, despre ce este permis să vorbești ori nu. Tipul acesta de societate modelează feminitatea supusă și masculinitatea agresivă. Dar noi știm că feminitățile și masculinitățile sunt diverse, subversive și se negociază.

A arăta cu degetul, a face de rușine public și a sancționa legal masculinitatea agresivă, nu e totuna cu a face de rușine public bărbații, în general. Este o confuzie hrănită de persoane cu mai puțină bună‑credință.

#metoo ne‑a învățat că schimbarea este posibilă și că ea se poate face în pași mici sau în salturi mari. Este drept și că foarte mulți oameni, de la anumiți jurnaliști, la preoți și teologi, au pierdut ocazia să participe la un exercițiu colectiv al tăcerii.

Hărțuirea în spațiul public ori într‑o instituție este o formă de violență. Ca să știi că există trebuie să afli despre ea. A fost nevoie ca femeile să vorbească, pentru ca mulți să înțeleagă cât de extins este fenomenul, că femeile se simt umilite când sunt hărțuite, că se tem, că hărțuirea le împinge să își schimbe comportamentul, le limitează libertatea de mișcare, le afectează sănătatea, că de multe ori un abuzator acționează programatic și că trage sfori pentru a slăbi încrederea femeilor și posibilitatea ca ele să dezvăluie. Vocabularul este foarte important. Fiindcă relaționarea aceasta bazată pe putere și disciplinare a fost normalizată, un vocabular care să includă termeni precum „abuz”, „agresiune”, „violență” rupe barierele și numește hărțuirea ceea ce este: abuz și violență.

Hărțuirea nu este curtoazie. Femeile au discernământ și știu să facă diferența între cele două.

În urmă cu șapte ani auzeam la televizor această declarație a psihologului criminalist Tudorel Butoi, pe care încă nu am uitat‑o: „Femeile pot și trebuie să fie prudente. Femeile trebuie să știe cum se urcă în lift și să nu ne năpădească pe noi că au fost violate în lift, când și cu cine… Să știe să umble pe cărări care sunt luminate și care sunt populate, să nu bată ca exploratorii în miez de noapte parcurile și să vină apoi la adresa poliției că au fost violate. Să știe cu cine intră în discuții și cu cine acceptă relații și așa mai departe. Comportamentul ăsta de leliță balcanică, din păcate, cu excepția acestor victime, care nu au dat dovadă de el, este caracteristic pițipoancelor și ele devin victime pentru că sunt victime de tip provocator marea majoritate din ele”.

Dacă pui față în față cuvintele de mai sus cu tot ce a dezvăluit campania #metoo, înțelegi și mai bine inadecvarea și percepția deformată asupra agresiunilor cu care se confruntă femeile, de ce femeile au tăcut, de ce nu au apelat la poliție.

#metoo a dezvăluit. #metoo a contestat. #metoo a ridicat anumite semne de întrebare care nu existau înainte. #metoo a fost ca un bulgăre de zăpadă, mic la început, apoi din ce în ce mai mare, pe măsură ce a început să se rostogolească peste țări, medii sociale distincte, vârste diferite, orientare sexuală. Nu consider că e cinstit să îi ceri unei campanii spontane să rezolve ceea ce intră în sarcina instituțiilor și a legilor. Ce urmează la nivelul politicilor, vom vedea. Însă, în timp ce scriu rândurile acestea, am aflat că există un demers legislativ, un proiect recent introdus în Parlamentul României de o deputată care urmărește să reglementeze hărțuirea în spațiul public. Vom vedea cât va fi dezbătut, care vor fi reacțiile și finalitatea acestuia. Spre deosebire de legende, nu cred că speranța moare ultima, ci că ea există date fiind toate schimbările benefice din domeniul egalității de gen și al drepturilor femeilor.

Oana Băluță este conferențiar universitar la Universitatea din București și activistă pentru drepturile femeilor. Cel mai drag premiu primit până în prezent este cel de Femeia Anului 2012 pentru „Proiecte de Advocacy și Prevenirea Violenței Asupra Femeilor”, acordat de Revista Avantaje.

Acest eseu a fost publicat în DoR #30 (Iarnă 2017). Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

S-ar putea să-ți mai placă:
După 15 ani

După ce mi-am trăit mai mult de jumătate din viață urându-mi tatăl, am decis să-l reîntâlnesc. Ca să-mi fac curaj,…

#metoo și alte dezordini

Milioanele de confesiuni despre #metoo au adus cu ele întrebarea: orice abordare stângace a unei femei înseamnă…

Din spatele cortinei roz

Am trăit ani de zile ascunzându-mi identitatea sexuală, de teama intoleranței celor din jur. Apoi am evadat.

Cazul Inna

Şapte particularități care au făcut din Inna cel mai puternic produs muzical românesc de export. • Text de Lavinia…

Mirela/Jessica

Deși ceea ce urmează să scriu ar putea sugera altceva, n-am fost niciodată un împătimit al patinajului viteză.…

Monica

Era o conexiune inexplicabilă în modul în care ne continuam frazele, indiferent dacă eram de acord sau ne confruntam.…

Un avion de hârtie care chiar zboară

Amintirile unei curse de la finalul lui decembrie ’89, în căutarea lui Dan. Dacia 1310 albă lucea ca nouă. Porniserăm,…

Du-te, vino

Ce faci când prietenii tăi pleacă din România și tu vrei să rămâi? Alex Tocilescu scrie despre emigrare și diferențe…

Acasă: o călătorie în timp

Un scoțian caută exoticul departe de casă și găsește mai mult acasă decât se aștepta.

Fiecare femeie este o poveste despre sâni

Prin simpla lor apariție sânii zdruncină, demolează și reconstruiesc universul fiecărei femei. De când începem…

43 de staţii

Pentru un englez și fiul său, metroul bucureștean este un uriaș spațiu de joacă. Text de Craig Turp. Hartă concepută…

Au ținut manelele la răcoare 10 ani, ca vinul

Cum a trecut România de la „boala pe manele” din anii 2000 la vânzarea lor ca underground.

Cea mai frumoasă fată

Cum am descoperit că nu te poți vindeca de cancer cu puterea minții.

Anca urcă munți și vrea să scrie

Anca Iosif și-a început azi ucenicia la DoR. O învățăm ce știm despre procesul de a face o revistă și încercăm…

Tulbure

Despre cum ochii mei s-au descurcat mai bine decât mine să își depășească handicapurile. Deocamdată.